Facturile mi-au afumat din nou intrarea în vizuină, așa că ieri am fost forțat să ies un pic prin oraș, asumându-mi toate riscurile reale sau închipuite. În urma incursiunii n-am să intru în izolare 14 zile, fiindcă am păstrat distanța fizică, m-am dezinfectat, am evitat locurile aglomerate și în general am respectat regulile sugerate sau impuse de autorități. Am făcut ce ar trebui să facă orice om civilizat și cât de cât normal la cap.
Orașul, într-o zi fără soare, pare încă și mai cenușiu decât este în realitate. Nimic care să-ți atragă atenția, nimic care să-ți mai alunge gândurile negre, nicio urmă de umor sau de relaxare, ceva care să-ți descrețească fruntea, o cât de mică dovadă că nu ne-am pierdut de tot umanitatea.
Alternanțe de clădiri reabilitate cu altele ale căror fațade amenință să-ți cadă în cap la tot pasul, un Cerc Militar straniu, revopsit și retapetat, însă lipsit de patina timpului, aia care dă măreție unei clădiri care a depășit un secol de existență, monumentala construcție Marmorosch Blank supusă unui lifting arhitectural cu rezultate parcă și mai stranii (îmi plăcea cumva alura ei întunecată și singuratică, mustind de istorie și de întâmplări nespuse, de dinainte), bulevardul Regina Elisabeta la fel de anost și părăsit, cu eternele lucrări neterminate la clădirea Eforiei (bandajată într-un fel de pânză murdară), cu prăvăliile închise, cu fantomele fostelor cinematografe care-i dădeau cândva viață, cu șerpuitoarele benzi pentru bicicliști de pe trotuarele ocupate, din loc în loc, de limuzine și de mașini pântecoase din care se descarcă marfă destinată unor clienți inexistenți.
Și, să nu uit, cu Grand Hotel du Boulevard ale cărui fațade date cu praf de cretă nu mai au nicio legătură cu vremea când la parterul acestei clădiri de secol XIX se afla librăria celebrului Leon Alcalay…
În rest, oameni de toată mâna, care înaintează în orb loviți de nepăsare și de un fel de agresivitate țâșnită din ochii scânteietori, care te scrutează sever de deasupra liniei întărite și mulate pe curbura nasului a măștii de protecție. Asta când nu se transformă ei înșiși în zombi moderni, cu privirile captate hipnotic de ecranele cu lumini străvezii ale telefoanelor mobile. Oameni care sfidează autoritatea, dar și bunul simț, fiindcă poartă masca sub nas de parcă ar fi tributari unei mode rebele, o nouă expresie a sentimentelor confuze față de situația gravă în care ne bâlbâim și ne aflăm în treabă.
Dacă tot m-am nimerit prin centru, am zis să risc din nou și să intru în anticariatele mele preferate. Se dezvoltă și aici o specie de homo sapiens bizară, genul care, atunci când pe o rază de 20 de metri pătrați nu e nimeni, are treabă exact în locul unde te afli tu, vrea cartea de pe raftul în fața căruia te-ai oprit tu, nu alta, nicidecum, acolo era ținta lui, doar spre acel loc a fost predestinat, încă de la naștere, să acceadă, răsuflând greu, cu obidă, ca în urma unui efort conjugat, întins pe mai multe ere. Și vine, bineînțeles, și-ți suflă în ceafă, și pufnește, și se apropie amenințător, astfel încât îi simți aerul călduț expirat în rafale prin nasul descoperit, fiindcă nu-i așa?, masca nu trebuie purtată cum trebuie, ăsta e un moft domnule, iar boala nu există și nu se transmite prin respirație, astea sunt invenții menite să ne aburească la propriu și la figurat, mie nu mi se poate întâmpla, pe considerentul: nu poate să-mi facă rău ceea ce eu cred că nu poate fi, deoarece scapă vederii noastre.
Și n-ai încotro, iei repede cartea pe care ți-ai dorit-o și pleci învârtindu-te, sperând că în următorul anticariat nu vei mai da de acest homo stupidus, care vine să se încarce spiritual călcând în picioare toate principiile bunei cuviințe (ar trebui să păstrăm distanța fizică și în vremuri normale, nu-i așa? – fiindcă e vorba despre spațiul privat al persoanei, sau, cum se spune, să nu te bagi în sufletul omului) și oferind gratuit o lecție despre noncivilizație și regres spiritual.
În condițiile astea am reușit să iau și ceva cărți, care m-au bucurat și care mi-au dat, doar ele, sentimentul unei relative normalități. Știu că o să ridicați din sprâncene, dar n-am citit nimic de Kleist până acum, însă voi rectifica eroarea asta, fiindcă am găsit Legenda lui Michael Kohlhaas (Editura Polirom, 2020, traducere de Alice Voinescu). Apoi l-am luat pe Sociu, cea mai recentă apariție editorială, volumul de povestiri Pluto în Scorpion (Editura Polirom, 2020), despre care am auzit numai lucruri bune.
A urmat Manualul întâmplărilor, de Ștefan Agopian, carte pe care o aveam în operele de la Polirom, dar pe care am cumpărat-o în varianta individuală de la Humanitas, din 1993, fiindcă are un cuvânt de Petru Creția pe coperta a IV-a. Deși aș fi preferată să-i găsesc volumele de poezie, am luat totuși două romane de Vasile Petre Fati – Un om în câmp (Cartea Românească, 1989) și Domnișoara și spiridușii (Editura Dacia, 1985). Apoi, din pură curiozitate, un roman de Horia Gârbea, Crime la Elsinore (Cartea Românească, 2006), fiindcă vreau să știu cum de un autor nu tocmai de raftul întâi are atâta notorietate și se bucură de o apreciere (aproape) unanimă.
Urmează două cărți rare, pe care nu le-am mai văzut niciodată prin anticariate. În primul rând, volumul de interviuri al lui Marin Mincu, A fi mereu în miezul realului, apărut la Editura Pontica în 2001. Așa cum se întâmplă la noi, un autor de talia lui Marin Mincu a intrat într-un accentuat con de umbră, deși a nășit literar mulți autori care se bucură azi de notorietate (including myself, mai puțin notorietatea).
Last but not least, am găsit un volum de poezie semnat de Gabriela Negreanu, Partea omului (Cartea Românească, 1987) carte care pentru mine este deja regina achizițiilor pe 2020. Nu-mi venea să cred că stătea cuminte într-un raft înghesuit și marginal de poezie (așa cum sunt mai mereu prin anticariate), așteptând să-și găsească o bibliotecă ceva mai primitoare decât precedenta. Și-a găsit-o, în sfârșit, iar în „Biblioteca lui Gelu” va fi tratată cu respectul cuvenit. Am frunzărit-o aseară, înainte de culcare, dar am s-o citesc pe îndelete zilele astea, fiindcă așa se face și fiindcă poezia Gabrielei Negreanu – pe care o știam, coincidență, doar din antologia lui Marin Mincu – merită o astfel de atenție.
