Așa cum am spus cu ceva vreme în urmă, în România râul a învins definitiv. Chiar acum câteva minute am citit următoarea frază pe wall-ul lui Florin Iaru: „Din nefericire, am atîți prieteni buni care nu mai au nici o speranță. Și care refuză să ia ambalaje la suprapreț.” Sunt atât de acord cu spusele lui Florin încât articolul meu ar trebui să se oprească aici.

Asta pentru că, în principiu, n-ar mai fi nimic de adăugat. Uitându-mă în jur, nu găsesc niciun motiv serios ca să îmi reumplu rezervorul secat de speranțe. Totul pare pustiit, de parcă hoardele barbare au trecut țara asta prin foc și sabie, lăsând în urma lor numai oroare, sărăcie și dezgust. Ni se servesc în continuare tot felul de rețete de succes, văd personaje lăudându-se impenitent cu realizări mărețe, expunându-și debușeul hilar pe canvasul cenușiu al realității. Nici nu trebuie să ieși în lume ca să vezi că lumea noastră a luat-o la vale.

Și nu, sentimentul ăsta nu vine de la prea marea expunere în fața televizorului sau a rețelelor de socializare. Sentimentul ăsta mi-a colmatat, de mai bine de 30 de ani, toate canalele speranțelor pe care le-am avut pe finalul ăla nefericit și fabulos al lui 1989. Primul șoc l-am avut la jumătatea lui iunie 1990, când au venit minerii. Al doilea șoc îl trăiesc acum, când văd raportări oficiale cu nimic deosebite de celebrele formule „cincinalu-n patru ani și jumătate”. „Cincinalul” nostru are peste treizeci de ani, iar realizările sunt cu adevărat „mărețe”.

Calul de bătaie al așa-ziselor întârzieri a fost în ultimul an pandemia. Toate neîmplinirile au fost cauzate de pandemie. Dacă nu era pandemia probabil că România s-ar fi transformat brusc în raiul visat de atâta timp. Totul ar fi fost perfect. Librăriile ar fi fost pline, s-ar fi făcut coadă la cărți (ca pe vremuri, aș zice, dacă aș vrea să fiu răutăcios), s-ar fi reînființat biblioteci publice, spațiile unde se fac lansări de carte ar fi fost neîncăpătoare, tirajele s-ar fi epuizat rapid, scriitorii ar fi devenit un fel de nababi cu Ferrari la poartă, iar toți cei care depind de lumea editorială s-ar fi închinat non-stop la zeul literaturii.

Dar uite, domnule, că am avut neșansa asta cu pandemia și deocamdată nu e nimic de făcut. Dar după ce va trece, va fi bine. Așa cum a fost bine după toate nenorocirile trăite în acești peste treizeci de ani de la revoluție. De atâta bine aproape că ne-am sufocat și ne mai trebuie și un pic de rău, ca să nu dezechilibrăm balanța lumii. Iar răul ăsta pare să fie peste tot. Mai mult decât atât: este perpetuat de aceiași oameni care ne vor cu obstinație binele.

De exemplu, la ICR. Nu pretind că mă pricep la politici culturale sau la ce se întâmplă în această instituție. Dar mă întreb și eu, ca tot omul căruia îi pasă de anumite lucruri: oare prim-ministrul nostru, de care acum un an și ceva nici măcar nu auzisem, se pricepe la toate? E un fel de handyman care, văzând că lucrurile nu au mers tocmai bine acolo, va lua el frâiele în mână și va face totul cum trebuie? Nu știu de ce am sentimentul că nu se va întâmpla asta.  

Adevărul este că și eu, de pildă, am trăit toată viața cu convingerea că mă pricep la foarte multe lucruri. Mi-am zugrăvit casa, am reparat instalația electrică, am schimbat, când a fost cazul, garniturile robinetelor, am vopsit ușile, am turnat șapă în balcon ca să pun gresie, am făcut izolație cu polistiren și așa mai departe. Am probat o grămadă de meserii fiindcă sunt atât de priceput încât nu poate să mă combată nimeni. Cei care nu cred, să vină acasă la mine ca să vadă rezultatul.

Problema cu prim-ministrul este că a confundat guvernul cu propria casă. Dacă acasă poți s-o mai dai în bară, să îl inunzi pe vecinul de dedesubt sau să lași blocul fără curent, asta este, se mai întâmplă, îți ceri scuze și plătești sau chemi, vorba aia, IREB-ul. Dar când în spatele tău este o țară întreagă, pe cine mai chemi când încurci apa caldă cu apa rece?

Dar trebuie să fim liniștiți. Fie că se pricepe la cultură sau nu, ori la ce se mai face prin ICR-ul de după Horia Roman-Patapievici, prim-ministrul vrea să ne demonstreze că e în stare să-l transforme într-un fel de „instituție moartă a poștei”, vorba lui Ionuț Chiva. Nu că ar fi fost în vremea din urmă altceva și nu că – dacă tot veni vorba – Poșta Română ar duce-o mai bine. Chiar, de ăștia cine se mai ocupă?

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.