Recent am scris două recenzii, după ce am citit două dintre cele mai bune cărți ale Norei Iuga, Săpunul lui Leopold Bloom (Editura Polirom, 2007) și mirobolantul Hipodrom (Editura Polirom, 2020). Nu știu dacă și vouă vi se întâmplă, dar am uneori tendința de a citi sau reciti în serie cărțile unui autor care-mi place foarte mult.
Îmi amintesc că am și fost ironizat când am spus la un moment dat pe facebook că-l recitesc pe Kafka de la un capăt la celălalt: un tip „binevoitor”, plin de ironii epatante, m-a întrebat dacă îl recitesc pe Kafka așa cum aș face o sesiune non-stop de vizionare a unui serial pe Netflix. Am ocazia să-i răspund aici – cu amendamentul că e vorba de Nora Iuga de data asta – și să-i spun că întrebarea lui are legătură cu ce fac eu așa cum au legătură coada vacii cu ștampila primăriei (că tot au fost alegeri locale).
N-am vrut să fiu previzibil și repetitiv, ca să nu cad în extrema cealaltă și să creadă lumea că produc pe bandă rulantă recenzii encomiastice la cărțile Norei Iuga. Am mai spus-o și în altă parte, în România admirația totală față de un autor trebuie să fie cumva furtivă, discretă, ca să nu intri în gura celor care abia așteaptă să te facă harcea-parcea și să-ți arate ei cum e cu literatura de calitate și să te îndemne, amenințător-prietenește, să mai termini cu Cărtărescu și cu Patapievici sau, nota bene, cu Nora Iuga. Le-aș răspunde, totuși, retoric: cine nu o poate iubi pe Nora Iuga?
De data asta mi-a picat în mână jurnalul „Berlinul meu e un monolog” (Editura Cartea Românească, 2010), o carte cu de toate (dar nu o șaorma literară, aviz celor care bombăne la orice încercare de a lăuda o carte aproape ieșită din circuitul literar), care-ți provoacă delicii estetice greu de egalat. Pentru mine este inexplicabil cum de nu se mai spune nimic despre cartea asta. Măcar în treacăt să se pomenească de ea, dar nu ca și cum ai readuce în discuție, critic vorbind, o carte de acum un secol, fiindcă ai descoperit acolo nu știu ce pasaje premonitorii în legătură cu postmodernismul sau mai știu eu ce curent literar.
Eu, care am o foarte proastă atenție distributivă și o memorie deficitară, am fost pus în încurcătură când am aflat abia spre sfârșitul jurnalului despre cronologia celor două secțiuni (Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin și Stuttgarter Platz 22). Nici prima oară când am citit Berlinul meu e un monolog, nici acum, nu mi-am dat seama că au fost scrise la interval de zece ani.
Am trăit tot timpul cu impresia că totul s-a petrecut de la un an la altul, că Nora Iuga a scris această carte după două experiențe succesive. Faptul că n-am realizat acest lucru denotă nu numai că stilul Norei Iuga este inconfundabil, ci și că textele pe care le produce au acea omogenitate care îți provoacă un fel de clin d’oeil livresc, fiindcă nu se fixează niciodată într-o paradigmă și au forme înșelătoare precum fumul de țigară.
Proza Norei Iuga este inteligentă și provocatoare. Lubricitatea unor pasaje nu o face vulgară nici măcar atunci când folosește expresii licențioase. Dimpotrivă, este incitantă, ațâțătoare, derutantă și nu în ultimul rând falacioasă. Dar ce dulce amăgire! Ai cumva senzația că te afli la o petrecere în pijamale, iar toată noaptea, ca o Șeherezadă înțeleaptă și cu seducătoare veleități erotico-prozastice, Nora Iuga spune povești. Nu numai despre orașul pe care-l iubește atât („Berlinul sunt eu!”), ci despre tot ce există: viață, amintiri, călătorii, prieteni, scriitori, aventuri citadine solitare, întâlniri literare sau amicale, dezamăgiri, speranțe și uimiri, toate concentrate într-un fel special de paseism-goblen pe care e brodată, ca într-o mandala în care figurile se află într-o continuă mișcare și transformare, cea mai frumoasă poezie posibilă.
Mă aflu eu însumi într-o continuă uimire, fiindcă îmi este inexplicabilă risipa pe care o facem (de parcă ne-am putea dispensa de Nora Iuga în orice moment fiindcă avem o rezervă liniștitoare de alte Nore Iuga în formare) și și mai inexplicabil este faptul că Nora Iuga nu există pe niciun fel de listă, scurtă sau lungă, la Premiul Nobel pentru Literatură. Să ai o asemenea scriitoare și să nu faci nimic în sensul ăsta, ei bine, cum se spunea într-o formulă hilară, asta înseamnă să fii român.
Foto credit Nora Iuga: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nora_Iuga
