La fiecare început de an, în jurul datei de 15 ianuarie, se ascut baionetele critice și se pregătește terenul de luptă pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. E o efervescență în jurul acestui eveniment care ar putea să-i facă pe mulți să creadă că poezia e un fel de regină a literaturii în România, nu o Cenușăreasă, așa cum este în realitate. Cel puțin, dacă e să privesc realist cum stau lucrurile, eu așa o văd.
Tirajele cărților de poezie sunt minuscule, iar vânzările pe măsură. În general, interesul pentru poezie este unul mai degrabă de nișă. Doar o „mână de nebuni” continuă să bată tobele poetice în jungla literaturii. O fac cu încăpățânare, cu un fel de voință sinucigașă și cu un bagaj de idealism care excede orice altă întreprindere de acest gen din sfera literaturii. Sunt însă niște nebuni frumoși, care văd în poezie nu doar un paratrăznet pentru agresiunile realității, ci și o modalitate de a menține pe linia de plutire ce a mai rămas uman în noi.
Mă bucur să văd că o editură la care țin foarte mult, Casa de Editură Max Blecher, face din nou o figură foarte frumoasă, doi dintre cei cinci nominalizați debutând aici: Dumitru Fanfarov (pe care l-am și văzut la o ediție a Institutului Blecher, într-un stand-up poetry de zile mari) cu volumul stepă și transă; respectiv Mircea Andrei Florea, cu volumul Larvae.
Nu le-am citit cărțile, așa că o să mă abțin de la orice comantariu pe tema asta. Am auzit în ultima vreme lucruri foarte bune despre Mircea Andrei Florea, un poet despre care știu puține lucruri. Cred însă în intuițiile lui Claudiu Komartin și îl consider un candidat serios la obținerea premiului.
Ceva mai multe lucruri știu despre Antonia Mihăilescu, tânăra poetă fiind o obișnuită pe O Mie de Semne. Iată ce scriam anul trecut, cu un entuziasm nereținut, despre poemele Antoniei: „ Ezit să mai spun ceva, ca să nu stârnesc iarăși furiile spiritelor sămănătoriste, dar fie ca zeii poeziei să mă înlănțuiască pe mine de o stâncă și să vină vulturul ăla să-mi halească ficații, că eu tot scot focul acestor poeme și-l arunc peste voi, în lume.”
Antonia a publicat volumul Note din secolul Kitsch, după ce a câștigat Premiul „Alexandru Mușina” și a debutat în colecția AM a Editurii Tracus Arte. Este o poetă foarte talentată și o văd ca pe una dintre favoritele la câștigarea Premiului Eminescu. Îi țin pumnii.
Ceilalți doi nominalizați sunt Lucian Brad, cu volumul Un om mai important decât oamenii, Editura OMG, Alba Iulia, și Deniz Otay, cu volumul Fotocrom Paradis, apărut la aceeași OMG, o casă editorială foarte harnică pe segmentul poezie. Le doresc, de asemenea, succes.
Ce va fi, vom vedea. Din nefericire, anul acesta evenimentul se va desfășura online, motivele fiind arhicunoscute. Sper din tot sufletul să nu izbucnească și de data asta vreun scandal precum cel de anul trecut, din cauza căruia Anastasia Gavrilovici a trebuit să suporte o tonă de comentarii imunde, neprincipiale, de-a dreptul suburbane. Poezia merită cu totul altceva și are un atu extraordinar: se poate mula pe orice gusturi.
Dacă nu vă place un anumit gen, vă puteți orienta foarte bine către poeți clasici, către scriitori cu care aveți ceva în comun și cu care rezonați. Nu înseamnă că dacă nu agreați unii autori sau o anumită formulă poetică, trebuie să-i desființați împroșcând cu lături în stânga și-n dreapta și făcând judecăți definitive precum „asta nu este poezie” sau „unde este Eminescu să-i judece”.
Nu decide nimeni, la nivel individual, ce este poezie și ce nu este poezie. Marele judecător este timpul. Doar în timp se va vedea cine a avut dreptate să mizeze pe anumiți poeți și cine și-a ratat complet verdictele. Așa că nu vă grăbiți cu sentințele, există poate lucruri mult mai importante pe care să vă cheltuiți energiile distructive. Militați împotriva războiului sau împotriva partidelor extremiste: sunt cauze în care v-ați putea angaja total și cu mult mai mare succes.
Poezia are nevoie de reglaje fine, nu de rățoieli patriotarde sau de hermeneutici de bodegă. Puteți iubi poezia în formele pe care le acceptați și în același timp să fiți toleranți cu cealaltă poezie, a experimentului, a înțelegerii diferite a realității, a protestului împotriva dezumanizării, a interiorității viscerale.
Nu avem nevoie de voci singulare în poezie, de susur care să vă gâdile plăcut urechea lirică. Avem nevoie de voci diferite, de diversitate, de provocări, chiar și de atitudini rebele, contra curentului. Nu uitați că poezia este viață, or viața nu este monocoloră. Are o complexitate care unora le scapă. Nimic nu e simplu și nici nu trebuie să fie, mai ales în poezie. Important este ca ea să vă transmită, pe o frecvență compatibilă, emoție. Nu e nimic dacă nu sunteți pe această frecvență. Aveți de unde alege: Universul poetic are posibilități nelimitate.
