Ceea ce o să scriu azi e posibil să n-aibă nicio legătură cu literatura, deși, dacă stau să mă gândesc bine, tot ce ni se întâmplă în general își găsește un corespondent în marile cărți ale lumii. Și, bineînțeles, în ciuda faptului (sau în favoarea lui) că titlul articolului face trimitere la un roman celebru.

Am disprețuit întotdeauna temeneaua, capul plecat, statul cu căciula-n mână în fața autorității, a funcționarului omnipotent și insensibil, îndoirea spinării pentru ca privirea să poată ajunge la ferestruica ghișeului proiectat special ca să te umilească. Oberlichtul ăla minuscul, prin care vezi de regulă un chip impenetrabil, o expresie blazată, un om care poate părea fără însușiri, dar care are toate însușirile necesare pentru a te scoate din minți, pentru a te pune în ipostaze umilitoare, pentru a-ți aplatiza sentimentul că faci parte din rasa umană, despre care se spune, în mod greșit, că e superioară.

Plecăciunea, voită sau nu, mi-a indus întotdeauna sentimentul slăbiciunii, al neajutorării. Omul din fața ghișeului, omul pus față în față cu autoritatea, cu brațul inflexibil al legii, omul umilit și obidit care nu s-a bucurat și nu se va bucura niciodată de empatie (nici nu știe, în principiu, ce înseamnă asta, fiindcă n-a avut parte de așa ceva), de o minimă înțelegere, de un chip prietenos, gata să-l ajute și nu neapărat să fie în slujba lui, așa cum am tot auzit că se spune.

Se presupune că și funcționarul e tot om. Dar e un om dintr-o specie diferită, a suferit o mutație pernicioasă, i-a crescut în interior un organ nevăzut, un fel de extensie a puterii pe care și-o exercită cu rigoare și lipsă de umanism. Pentru el, noțiunea „spiritul legii” e tot atât de abstractă precum conceptul mecanic de excavator pentru un bebeluș. Legea trebuie aplicată și atât. Legea nu poate fi interpretată decât în sprijinul autorității, nu și în cel al omului, așa cum ar fi normal. De parcă legea respectivă n-ar fi fost făcută tot de oameni, ci de un soi de extratereștri care ne-au cucerit planeta și, în calitatea lor de stăpâni absoluți, ne umilesc după bunul lor plac.

Cetățeanul e prins adesea într-o plasă legislativă și procedurală pe care nu o înțelege și pe care nici n-ar trebui s-o asmileze, fiindcă se presupune că există cineva care îi cunoaște foarte bine principiile și, în consecință, e capabil să-i explice, cu tact, cu înțelegere, cu empatie, cum stau lucrurile. Dar când te afli în fața ferestruicii minuscule a ghișeului nu găsești decât rareori așa ceva. Ești trimis mereu înapoi, fiindcă mai trebuie o adeverință, o chitanță, o declarație, un document esențial, pe care nu știi de unde să le iei și cum să le întocmești fiindcă nimeni nu are timp să-ți explice cum și în ce fel se procedează și la ce uși mai trebuie să bați ca să le obții.

Mă cuprinde un frig galactic numai când mă gândesc că va trebui, nu peste mult timp, să merg pe la aceste ghișee ca să-mi fac dosarul de pensionare. Mă încarc în avans cu răbdare, ca să am o rezervă suficientă în momentul când voi demara toate procedurile respective. Un bun prieten mi-a povestit prin ce a trecut și vă mărturisesc că mi s-a strâns pielea pe mine de indignare. Mă simțeam ca într-un corset strâns nemilos, deși nu era vorba despre mine, era o împrejurare străină corpului meu, dar prin care trecuse un prieten pe care-l cunosc de patruzeci de ani.

Pe măsură ce-mi povestea toate etapele întocmirii dosarului de pensionare aveam senzația că văd pe ecranul minții un film horror. Kafka e o biată ficțiune în comparație cu situațiile în care te poate pune funcționarul român și, în particular, funcționarul român care se ocupă de dosarele pentru pensionare. Nu știu cum să o spun ca să fiu cât mai bine înțeles: e ca și cum cerșești ceva. Ăsta e sentimentul pe care ți-l induc acești oameni. Te transformă într-un cerșetor, iar ei îți dau ceea ce cerșești (a se înțelege ceea ce de fapt ți se cuvine) în funcție de dispoziția de peste zi. Dacă nu și-au băut cafeaua, dacă s-au enervat în trafic, dacă sunt constipați sau dacă le-a ieșit pisica neagră în cale, e jale. Mai bine vii în altă zi. Și în orice caz să nu fie luni. Dispoziția funcționarului de a munci lunea este la fel cu aceea a viitorului pensionar care se află în ultima lui zi de muncă. Și dacă uneori a doua zi, marți, ești întors din drum pentru încă o fițuică lipsită în fond de importanță, dar esențială pentru zelosul funcționar, atunci mai bine te întorci săptămâna viitoare.

Știu de ce se întâmplă asta: toată lumea urăște pensionarii. Numai despre ei se vorbește peste tot, ei sunt o problemă națională, ei ne sărăcesc bugetul, ei dezechilibrează balanța de plăți a națiunii, ei se calcă-n picioare pentru fasolea cu ciolan de 1 Decembrie, ei ocupă abuziv parcurile și mijloacele de transport în comun, ei sunt răul esențial al nației. O țară fără pensionari ar fi probabil condamnată la prosperitate pe termen nedefinit. Problema este că aceia care gândesc în acest fel vor ajunge și ei într-o zi în postura de a fi umiliți în fața unui ghișeu cu ferestruică minusculă. Asta dacă, bineînțeles, nu sunt niște pensionari speciali care vor beneficia de pensiile alea la care omul de rând nici nu poate să viseze.

De aceea, stau și mă întreb și eu ca tot omul viitor pensionar: dragi funcționari, voi aveți părinți? Sau bunici? V-ați întrebat vreo clipă dacă ei au fost umiliți vreodată în fața unui ghișeu? Dacă nu cumva voi, prin comportamentul vostru, perpetuați această enormă insensibilitate și lipsă de umanism? Fiindcă mă îndoiesc că ați venit din neant și că ați fost fecundați de duhul sfânt al Funcționarului Suprem. Ce spun părinții și bunicii voștri, care sunt și ei pensionari, despre felul cum îi tratați pe alți bunici sau părinți care vor să iasă la pensie?

Așa că, dacă uneori n-aveți ce face, fiindcă ați mai respins un dosar și încă un dosar și încă un dosar, luați romanul lui Dostoievski și citiți-l. Poate veți învăța ceva măcar de acolo, din ficțiune, dacă realitatea nu vă mai satisface apetitul insațiabil pentru distrugerea echilibrului psihic al unor oameni care și-au încheiat o etapă a vieții și vor, fiindcă merită și au contribuit pentru asta, să treacă în alta: aceea de pensionari.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.