Formula rămâne, așadar: dacă e marți, e Cioran. E uimitor cum devenim dependenți de automatismele astea. Dar, indiferent dacă e marți, dacă e urât afară sau dacă, după o săptămână ploioasă, iese timid soarele, ar fi bine să ne amintim, în antiteză cu întâmplările recente de la Paris, cu incendiul de la Notre-Dame, cum vitupera Cioran împotriva creștinismului:

„Orice s-ar spune, creștinismul a stricat totul. Un nepoftit. Veacuri de inutilă profunzime. Ce rău îmi pare că m-am adăpat din seva lui. M-am îndopat cu ea. Dezastru, nemăsurat dezastru!” (Emil Cioran, din Caiete I, editura Humanitas, 2010, pag. 204, traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo).

Dar să vedem ce mi se mai întâmpla prin 2010:

Vineri, 13 august 2010

Iadul pe pământ. Imposibil să raţionezi în condiţiile astea. Şi când mă gândesc că în copilărie, pe la ora prânzului sau după amiaza, când soarele era sus, băteam mingea cu prietenii pe maidanele din Ferentari! Să fi avut atunci un spor de vitalitate, o rezistenţă specială la caniculă? E posibil, având în vedere diferenţa de vârstă.

Numai că acum, chiar în condiţiile în care nu fac efort fizic, mă simt prăbuşit, sufocat, înecat în propria transpiraţie. Or, cel mai probabil, cauza acestor stări provine din schimbarea climei, a caracteristicilor ei, căci odinioară, la o temperatură echivalentă, eram capabil de un efort fizic considerabil, iar acum, fără să fac literalmente nimic, mă simt epuizat.

Teribilele betoane care ne înconjoară, sau în care ne-am refugiat gândindu-ne că astfel aparţinem civilizaţiei, sunt mai rele decât cele ale unei închisori. În puşcărie există un termen, o limită, dată de timpul care ne este menit să-l petrecem acolo, şi la capătul căruia vom redeveni liberi, pe când în viaţa aşa-zis civilizată, libertatea este iluzorie, sau mai degrabă eliberarea nu este posibilă, deoarece am devenit prizonierii unui anumit mod de viaţă, suntem încarceraţi definitiv, dependenţi de lanţurile modernităţii, de zidurile care ne siluesc existenţele şi care ne creează iluzia unei fericiri false în fond.

Suntem picaţi în capcana mortală a cotidianului citadin, a existenţei derulate pe repede înainte, a vieţii lipsite de lenea primordială, de contemplaţie, de pierderea de sine care ne încarcă bateriile şi care ar trebui să ne coloreze traiul.

Am ajuns să trăim în alb – negru, înconjuraţi de sclipiciul multicolor al invitaţiei perpetue şi neruşinate la fericire, în condiţiile în care pe zi ce trece ne pierdem, puţin câte puţin, identitatea. Fericire de catatonic, zâmbet de gospodină disperată, alienare generalizată. Un urlet interior, o refulare periculoasă, stare de falsă mulţumire ce prevesteşte colapsul, sinuciderea, neantul.

Aversiunea constantă a lui Cioran pentru critică: „A citi despre tine însuţi îţi lasă întotdeauna o senzaţie de oboseală şi dezgust. La ce bun aceste disecţii? Critica este o activitate demnă de dispreţ, ba chiar dăunătoare. Citiţi operele! Restul e inutil!” (Caiete, III)

„De ce citesc atât? Fiindcă sărmanii mei străbuni nu aveau habar de acest soi de activitate; ca să-i răzbun, aşadar, ca să câştig timpul pierdut. Căci, în trecutul nostru, găseşti tot ce vrei, în afară de cărţi.” (Caiete, III)

Mă gândesc la sărmana bunica mea, care era analfabetă şi care nu avea decât o reprezentare transmisă pe cale verbală a singurei cărţi care conta pentru ea: Biblia. Neştiutoare de carte, avea însă o intuiţie formidabilă când venea vorba de bani: cunoştea toate monedele şi bancnotele şi nu putea fi păcălită de nimeni la finanţe.

Era de o zgârcenie, ca să spun aşa, admirabilă, deoarece parcimonia ei era o expresie a neajunsurilor, a instinctului de a-şi prezerva micile economii ca urmare a puţinătăţii resurselor, a limitelor impuse de viaţa la ţară, unde banul era preţuit tocmai datorită absenţei lui, orice cheltuială inutilă fiind considerată excesivă.

Îmi imaginez cum m-ar dojeni dacă ar vedea cât de mulţi bani arunc pe cărţi, atâta vreme cât pentru ea banul nu se putea schimba decât pe câteva produse de bază, cum ar fi pâinea, zahărul sau uleiul, alimente aproape sfinte cândva la ţară, şi uneori pe o litră de ţuică, pe care o cumpăra de vizavi, de la taica Boboc, ca să ne dea câte un păhărel înainte de masă.

A fost o femeie aspră, o ţărancă demnă, care a înfruntat viaţa cu hotărâre şi care nu s-a lăsat copleşită decât în faţa morţii, a necuprinsului.

Cioran l-a urât pe Rousseau. Eu l-am iubit, cel puţin în perioada când i-am citit Confesiunile, adică pe la 18 ani.

Egoismul lui Cioran: atacă România, făcând-o răspunzătoare de neajunsurile şi de neîmplinirile sale.

Sâmbătă, 14 august 2010

Mi-am imaginat uneori cum pământul iese din matca lui magnetică şi o ia razna prin univers, purtând încă pe scoarţa lui o civilizaţie înspăimântată. O ultimă călătorie, o experienţă unică, iată ce ar trebui să fie apocalipsa.

O negare a unei scheme banale şi plictisitoare, un act de nesupunere faţă de o forţă superioară, care asigură echilibrul şi aşa precar al existenţei. O rupere din monotonia parcursului unei orbite şi de sub dominaţia unui zeu minor (soarele), aflat oricum pe panta lui descendentă. O stea bătrână, care ne va aduce oricum extincţia, dezastrul final, căderea în neant.

„Trezit în miez de noapte. M-am gândit la planeta asta suspendată în gol, şi la noi toţi lipsiţi de temelie ca şi ea.” (Caiete, III)

Cunosc atât de bine acest sentiment al rătăcirii în gol! Angoasa care-l generează este stimulentul perfect care ar trebui să ne îndemne să nu ne irosim timpul şi să-l folosim mereu cum se cuvine, aşa cum am şti că până la recolta viitoare nu mai avem decât câţiva saci de făină şi, dacă vrem să avem pâine până atunci, trebuie să ne raţionalizăm rezerva.

Şi cum „recolta viitoare” s-ar putea lesne traduce ca fiind o „viaţă viitoare”, rezerva de timp de care beneficiem acum nu ar trebui irosită. Din nefericire tocmai asta facem, tocăm timpul, îl consumăm mereu pe activităţi marginale, obscure, adică îl retrimitem golului din univers, îl aruncăm înapoi în haosul care l-a generat şi care ne va înghiţi într-o bună zi cu totul.

Acum câteva zile, în timp ce făceam un reportaj în fostul parc Ilie Pintilie (acum Ion I. C. Brătianu) am traversat şi m-am oprit în faţa vilei de pe Nicolae Iorga 37 bis, unde am locuit pe la sfârşitul anilor 60.

Totul mi s-a părut minuscul, redus la o dimensiune anormală, nefirească, faţă de cea pe care o păstram în amintire. Spaţiile sunt mult mai strâmte acum, locul pare liliputan, şi m-am simţit pentru câteva clipe ca un Gulliver modern picat într-o lume schimbată pe de-a-ntregul.

Singur bulevardul Dacia pare supradimensionat, dar ăsta este un lucru firesc având în vedere faptul că a fost lărgit, fosta stradă I. C. Frimu fiind practic absorbită odată cu casele care au fost demolate şi care, din câte îmi amintesc, erau destul de cochete, deşi evident neîngrijite.

Nu mai există croitoria de vizavi, nici chioşcul de tutun cu dudul de lângă ea, iar spaţiile vilei sunt schimbate complet. Am intrat în fostul parter al vilei şi am avut aproape un şoc. O chichineaţă de patru pe trei în care fuseseră înghesuite câteva birouri, un spaţiu strâmt ca o cameră de bloc şi câteva figuri de funcţionare mirate care mă priveau cu aerul că au în faţă un provincial rătăcit în marele oraş.

Le-am explicat de ce privesc cu insistenţă pereţii, în loc să le cer sfaturi de specialitate, şi mi-au arătat o oarecare bunăvoinţă, un amestec de condescendenţă şi mirare, de înţelgere defensivă faţă de un om cu tot felul de manii suspecte, cum ar fi eterna reîntoarcere la spaţiul copilăriei, al visurilor spulberate.

Aproape tot ce fusese înainte era mascat de ziduri false, spaţiul fiind compartimentat probabil în funcţie de noile necesităţi. N-am putut vedea nici măcar scara în spirală, despre care cineva mi-a explicat că există încă, e aici, adică undeva în spatele birourilor, fără să mă invite, din păcate, să o revăd.

Am ieşit dezamăgit, bântuit de nostalgii şi de imaginea idilică pe care o păstram în ceea ce aş numi conştiinţa mea de copil. Alături, unde odinioară era centrul de colectare sticle şi borcane, de care mă leagă atâtea amintiri, acum este un xerox.

Am plecat mai departe în periplul meu prin parcurile de pe bulevardul Dacia, neputând să-mi explic cum de nu-mi amintesc nimic despre Muzeul Literaturii Române. Probabil că parcul era pe atunci în centrul preocupărilor mele, clădirea de alături nefiind decât o anexă lipsită de importanţă, astfel justificându-se faptul că mintea mea de copil nu a reţinut niciun detaliu al ei, legat de vreun eveniment din acea perioadă.

Degringoladă a gândurilor. Nu am regăsit echilibrul, scopul căruia ar trebui să mă dedic. Am intrat într-un turbion, în haosul generalizat, iar expunerea aproape zilnică mă face să mă simt mai indecent decât dacă aş umbla în fundul gol pe stradă, ziua în amiaza mare.

Dacă aş avea bani, aş cumpăra vila din str. Nicolae Iorga 37 bis şi aş reface-o exact cum arăta acum patruzeci de ani. Aş transforma-o într-un muzeu al propriei copilării.

Bunica, femeie profund credincioasă, nu putea pronunţa numele Diavolului. Folosea variante precum Necuratul sau, mai popular, Nichipercea. „Fir-ai al Nichipercii!”, era suduiala supremă, pe care o adresa dobitoacelor care nu o ascultau, care se împotriveau voinţei ei, dar şi oamenilor care o necăjeau, care îi încălcau, prin comportament, propriile valori morale.

Aflându-se în pragul extincţiei, al dezintegrării, şi găsind un mijloc de salvare, un loc în spaţiu unde să emigreze, să perpetueze specia, ce ar salva omenirea, ce ar lua cu ea din valorile care îi stau la îndemână? Şi mă refer aici îndeosebi la arte, la literatură în particular.

Nu prea mult, cred, pentru că ar fi preocupată de limitarea greutăţii vehiculului pus la dispoziţie pentru deplasare, pentru zborul salvator şi pentru ca, astfel, cât mai mulţi umanoizi să poată părăsi planeta.

În concluzie, aproape totul ar rămâne aici, pradă disoluţiei, destrucţiei, alunecării în imaterialitate, în neant. Perspectiva asta îmi dă o linişte izbăvitoare: ştiu sigur că „opera” mea nu va fi salvată, că tot ce „produc” se va transforma în praf stelar, că se va aneantiza.

Acum pot scrie liniştit, fără să-mi fixez ţinte şi fără să mă mai gândesc la posibila „celebritate”, după care am tânjit atâta. Mă pot considera, în sfârşit, vindecat. Cioran, de fapt, m-a vindecat.

Dacă am descoperi, în sfârşit, că universul nu este nemărginit, că există o barieră, un zid care-l limitează, în chiar clipa următoare ne-am întreba ce se află dincolo. Şi, evident, am lua-o de la capăt.

Ciocnirea a două galaxii, un spectacol al delirului cosmic, al coliziunii supreme.

„Nu există decât o singură cale de a avea totul: să nu doreşti nimic.” (Caiete, III)

„Fără ideea unui univers ratat, spectacolul nedreptăţii sub toate regimurile l-ar aduce chiar şi pe un indiferent în cămaşă de forţă.” (Caiete, III)

Terminat Caietele. Senzaţie de gol (sau de golire, de epuizare?).”

Foto credit Emil Cioran: https://www.ganduriledintrepagini.com/emil-cioran-femeile-iubesc-mai-mult-decat-barbatii/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment