Dacă e marți, e Cioran. Și, firește, cum marți nu e ziua cea mai confortabilă a săptămânii (cel puțin pentru mine), să vedem ce mai spune Cioran prin „Razne” (Humanitas, 2012):

„Mi-e o imensă milă de tot ce există – și de aceea n-am nicio speranță. Firul timpului se deapănă ca un comentariu la un suspin făr`de-nțeles. Dorința de viață e-o nesfârșită suferință prin care îndurăm, însă, tot restul suferințelor.”

Iar acum, un nou pasaj din jurnalul meu de acum nouă ani:

Miercuri, 28 iulie 2010

„Cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrânge şi pe ceilalţi să-l iubească, şi îi extermină dacă refuză.” (Tratat de descompunere – Genealogia fanatismului)

„Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale.” (Tratat de descompunere – Genealogia fanatismului)

Oare? Să fie ăsta singurul mobil care face să încolţească în mintea omului gândul crimei? Mă îndoiesc. Cain şi-a ucis fratele în numele unui zeu (sau cel puţin asta a crezut), dar adevăratul motiv a fost invidia. Crima s-a diversificat atât de mult de-a lungul istoriei, încât motivele pentru care omul apelează la ea au devenit infinite.

Astăzi nu se mai ucide în numele unui zeu, ci în numele unei puteri efemere. La scară planetară, nazismul şi comunismul au demonstrat-o din plin. Văzute mai de aproape, lucrurile stau un pic diferit. Fiinţa umană, de fapt gândirea umană este atât de pervertită încât apelează la suprimarea vieţii semenului său din cauza ierarhiei.

Stăpânul îşi ucide sclavul pentru că acesta este leneş, prost, delăsător, sfidător, adică, una peste alta, nu se încadrează în tiparele morale impuse de societate. De fapt, ierarhizarea, astfel constituită, de pe poziţii de putere, este cel mai mare flagel al istoriei şi justifică, într-un mod înfiorător, toate crimele comise de la Cain încoace.

Sclavul îşi ucide stăpânul nu numai pentru că este oprimat de acesta, ci şi pentru că îi invidiază statutul social, averea, tot ce îi conferă acestuia puterea, dar şi locul pe care îl ocupă în ierarhia societăţii.

Sclavul ucide pentru că îşi doreşte cu ardoare să poată decide, la rândul lui, pentru el şi pentru alţii, să obţină, într-un cuvânt, puterea, iar atunci când o va avea va ucide la rândul lui în numele noii poziţii dobândite.

Astăzi nu cred că se mai ucide în numele unui zeu. Se ucide din cauza setei de putere, iar scopul este avansarea pe treptele ierarhiei sociale. Cu cât sunt mai însângerate mâinile ucigaşului, cu atât acesta ocupă o poziţie mai înaltă în această blestemată ierarhie.

Celelate crime sunt comise din imprudenţă, din pasiune şi din prostie. Cele din pasiune nu sunt neapărat drame de amor , crime pasionale, ci exprimă propensiunea omului către crimă, plăcerea acestuia de a lua viaţa semenului său. Este cazul criminalilor în serie, care ucid cu metodă şi fac din asta o artă macabră. Crima este pasiunea vieţii lor.

Mai există, în plus, crima dictată de instinctul de proprietate, fie că este vorba de o dispută pentru o palmă de pământ sau de războaie teritoriale. „It’s about property” este replica genială a lui Sean Penn dintr-un film care evocă bătălia de la Guadalcanal.

Or, aşa se justifică această crimă globală. Când doi vecini nu cad de acord asupra graniţelor dintre proprietăţi, unul îi ia gâtul celuilalt sau îi dă cu un topor în cap. Asta fără să se gândească la faptul că, prins fiind şi condamnat, nu va mai putea să se bucure de brazda de pământ pe care a obţinut-o prin vărsare de sânge.

Se va căi el pentru crima comisă? Nu, deoarece va fi întotdeauna convins că a avut dreptate, de fapt că dreptatea a fost de partea lui. Este vorba, cum spune Sean Penn, despre proprietate. Şi despre prostie, aş adăuga eu.

Aşadar, unde este zeul aici?

„În orice om dormitează un profet, şi când acesta se trezeşte, în lume răul mai creşte puţin…” (Tratat de descompunere – Antiprofetul)

A nu se înţelege că pe umerii conceptului de ierarhie apasă toate păcatele lumii. Există, neîndoielnic, o latură bună a ierarhizării societăţii, atâta vreme cât ţine de respect şi de exercitarea cu înţelepciune a mijloacelor pe care ţi le pune la dispoziţie o anumită poziţie, obţinută nu prin uzurpare, ci prin meritele proprii sau prin mijloacele specifice democraţiei.

Dar odată ce individul ajuns se crede imuabil şi capătă convingerea că ceilalţi trebuie să se afle în permanenţă la discreţia lui sau că tot ce spune este inatacabil, că dreptatea se află tot timpul de partea lui (înţelegând prin asta că nimeni nu trebuie să-i conteste opiniile, care capătă astfel statutul de literă de lege), atunci avem de-a face cu un mic tiran.

Puterea, lipsită de înţelepciune, îmbată spiritul şi slăbeşte forţa vitală a oamenilor. Marii dictatori au fost persoane umile şi umilite de aparatul represiv al societăţilor cărora le-au aparţinut. Dorinţa lor de răzbunare a fost nemărginită. Acest „lasă că am să vă arăt eu vouă!” există în fiecare dintre noi.

Important este ca, ajuns în fruntea ierarhiei, să nu-ţi îndrepţi dorinţa de răzbunare împotriva celor care te-au ajutat, în numele unor principii nobile, să devii lider. Dacă o faci, până la crimă nu mai este decât un pas. Dacă vei face acest pas, uciderile se vor ţine lanţ iar o crimă o va justifica pe cealaltă.

O crimă, de pildă, poate fi socotită şi o decizie arbitrară, cum ar fi scumpirea medicamentelor; cei care nu şi le vor mai putea permite vor muri; deşi este o crimă indirectă, tot crimă se numeşte, iar pentru cei care mor, cu gândul naiv că Dumnezeu îi va pedepsi la judecata de apoi pe vinovaţi, nu va mai conta nimic, nici măcar consolarea oferită de speranţa că un zeu abstract le va face cândva dreptate; asta, cu siguranţă, nu se va întâmpla, sau dacă se va întâmpla, ei, cei oprimaţi, nu se vor afla acolo, la faţa locului, a judecăţii, vor fi uitat, ocupaţi fiind să deguste deliciile raiului la care au aspirat, cu mîna pe Biblie, toată viaţa.

Simt, spunând toate astea, că Cioran a avut dreptate cu afirmaţia de mai sus. Îmi este ruşine că am sporit, astfel, puterea răului, dar sunt convins, cum altfel, că dreptatea este de partea mea.

Am fost cel mai mare cretin că m-am lăsat sedus de modă în literatură. Lucrul ăsta m-a costat cinci ani din viaţă, ani care nu se mai pot întoarce, sunt pierduţi pentru totdeauna. Sper că m-am convertit definitiv la atemporalitate.

Foto credit Emil Cioran:  http://www.fourbythreemagazine.com/issue/death/emil-cioran-the-anti-philosopher-of-life-and-death

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment