Dacă e marți, e Cioran. V-am obișnuit ca de fiecare dată când postez istoria unei zile de acum nouă ani să dau și un citat dintr-o carte a lui Cioran. Hai să vedem ce mai spune filosoful în „Razne” (Humanitas, 2012):

„Privind răutatea oamenilor și absurditatea evenimentelor și răsfoind paginile istoriei, triste până la necuviință, ajungi a nutri o nostalgie, reprezentată de ambițiile spiritului: nostalgia banalității.”

Joi, 29 iulie 2010

Doi scriitori m-au salvat către sfârşitul anilor `80: Dostoievski şi Kafka. La începutul acelui interval Proust fusese cel care veghease asupra mea. A urmat o lungă perioadă de rătăcire, iar acum, finalmente, l-am descoperit pe Cioran. Se pare că este o ultimă şansă de a mă salva.

Starea de semitrezie este cea mai propice meditaţiei.

Visez uneori că mă aflu în ultima zi din an şi nu am pregătit nimic pentru masa de revelion. Intru într-o panică teribilă şi mă grăbesc să recuperez, cuprins de o febrilitate a cumpărăturilor ce-mi aminteşte de sales-urile din occident, când mulţimea se năpusteşte în magazine după chilipiruri.

Dar vai, în visul meu magazinele ori sunt închise, ori au rafturile goale (reminiscenţe din vremea comunismului?). Mă simt atunci invadat de o nejustificată deznădejde, de o disperare de moarte.

„Niciodată nu mă îndoiesc mai mult de mine ca atunci când primesc scrisori cu elogii frenetice.” (Caiete, III)

Ierarhiile trebuie lăsate să apară, să se dezvolte natural. Nu trebuie nicidecum să fie rezultatul unor legi subiective, create de om, deoarece nemulţumirile legate de diferenţa de clasă de aici apar, din impresia că un imbecil, de pildă, stă cocoţat într-o poziţie căreia evident nu-i face faţă, iar tu, care eşti mai inteligent şi mai capabil, eşti nevoit să te complaci în mediocritatea unor preocupări minore.

Ierarhia socială trebuie să fie creată după sistemul selecţiei naturale, singura capabilă să pună în valoare forţa, inteligenţa şi priceperea individului. La noi, troglodiţi de teapa lui M. V., mare conducător al unei felii de urbe, trăiesc cu senzaţia că au ajuns unde au ajuns datorită calităţilor pe care le deţin, nu ca urmare a şmecheriei şi a abilităţii de a se învârti, specifică arealului dâmboviţean.

În tot acest timp, adevăraţii oameni de valoare, creierele, pleacă învârtindu-se spre occidentul tuturor posibilităţilor, spre lumea unde selecţia naturală încă mai funcţionează cât de cât.

Am senzaţia deseori că raţionez doar din instinct şi nu datorită pregătirii pe care (nu) o am.

„Dintre toate mâhnirile, cea mai cumplită e cea a consacrării. E de o mie de ori preferabil să mori necunoscut.” (Caiete, III)

„N-ar trebui să scriem decât pentru noi înşine, să eliminăm orice didacticism. Le explicăm celorlalţi; nouă înşine, cel mult ne sugerăm. Nu există nimic mai supărător decât o teorie într-un jurnal intim.” (Caiete, III)

Şi eu, care mă iluzionam cu ideea că fac un lucru bun aici. Nu e mai puţin adevărat că sunt întru totul de acord cu prima parte a aserţiunii, pe care am susţinut-o în nenumărate rânduri şi din cauza căreia mi-am atras multe ironii sau chiar înjurături.

Să scrii pentru tine însuţi este o cale de a evita să-i plictiseşti pe ceilalţi, în condiţiile în care ceea ce scrii are rol curativ pentru propriile stări generate de angoase. Mai rău este că ori de câte ori scriu câte ceva, gândul insidios că, într-un viitor incert, voi reuşi să public, îşi face apariţia aşa cum, vinovat, iese la suprafaţă gândul păcătos al celui care tocmai sărută icoana în biserică.

Te simţi în culpă, dar speri în secret că Dumnezeu nu este atât de vigilent încât să observe toate prostiile. După care îţi vezi liniştit de treburi. (didacticism curat!)

În Întâlnire cu un necunoscut găsesc nenumărate referiri la Cioran. Am sentimentul că, nici mai mult, nici mai puţin, comit un plagiat, că împrumut, prin impostură, o idee şi că fac, astfel, un lucru nepotrivit.

Cu toate astea, nu mă pot abţine şi mă ambiţionez sprijinindu-mă pe gândul ascuns că voi fenta cumva vigilenţa celui care, poate, va citi toate aceste note, şi că astfel, în cel mai pur stil balcanic, mă voi fofila.

Dar cine sunt eu să pomenesc tot timpul, de parcă m-aş cunoaşte cu ei sau de parcă m-aş fi tras de şireturi cu ei vreodată, nume precum G. L. sau Cioran? O astfel de întrebare mă pune în faţa improbabilului: nu-i voi cunoaşte niciodată pe aceşti oameni, din simplul motiv că unul e mort iar celălalt este inaccesibil.

Asta însă nu mă poate împiedica să le cunosc operele. Nu pomenesc, aşadar, doi oameni, ci scrierile lor, fapt care mă mai linişteşte niţel. Dar totuşi se mai poate pune, prin extensie, întrebarea: cine sunt eu să-mi dau cu părerea?

Ei bine, sunt un biet electrician, devenit din întâmplare jurnalist, care, stăpânit de curiozitate, este mereu avid de cunoaştere şi se agaţă de anumite opere pentru că îşi doreşte să le înţeleagă şi nu vrea să moară prost.

Sunt un om căruia îi place să creadă că se află pe o treaptă mai sus decât cei mai de jos dintre semenii săi, într-o ierarhie stabilită natural, o taxinomie bazată pe rezultate obiective, într-o competiţie în care cei doi  ar putea fi, neîndoielnic, arbitri imparţiali.

Uneori, excesul de sinceritate mă face să par ridicol. Teama de minciună sau de omisiune este însă mai mare decât aceea de a mă face de râs.”

Foto credit Emil Cioran: https://www.observatorcultural.ro/articol/cioran-antimodernul/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment