Un dialog despre gastronomie pe un site literar poate să pară o mică bizarerie. Ce să caute bucătăria în camera de lucru a unui scriitor? Poate că da, lucrurile n-ar trebui amestecate, însă trebuie să ne amintim, indiferent că suntem scriitori, mecanici auto sau parlamentari, că toți trebuie să facem, în graba cotidiană, mici escale în bucătărie pentru „alimentare”. Iar dacă pe masă vom avea o mâncare bună și un pahar de vin așijderea, atunci viața ni se va părea, nu-i așa, un pic mai ușoară. Despre asta și despre multe alte lucruri legate de acest subiect am stat de vorbă cu Cosmin Dragomir, omul care a întors spatele literaturii pentru a studia istoria gastronomiei.
Ai abandonat literatura și jurnalismul cutural-politic pentru jurnalismul gastronomic. De ce ar vrea cineva să facă o asemenea schimbare?
Am început cu jurnalismul literaro-cultural, am trecut prin chiloțăreală în doi ani la revista Vip, apoi am înființat ziarul Ring, unde a fost o presă de tip tabloid, dar mai puțin confundabilă cu zona asta de tabloid în sensul în care e înțeles la noi, pentru că tabloidul în sine înseamnă altceva. S-a întâmplat să ajung la gastronomie. Nu am programat lucrul ăsta. Cert e că și din partea literară, și din presa gastronomică, poți la fel de bine să mori de foame. Chiar dacă mă ocup cu mâncarea, facturile tot așteaptă să fie plătite.
Da, dar bănuiesc că te mai duci pe la evenimente gastronomice, unde măcar atât, bănuiesc că nu pleci cu burta goală…
Știu că sună foarte ciudat, dar se întâmplă. În afară de foarte puține evenimente de gastronomie, unde mă simt eu foarte bine, de obicei refuz să mănânc. De ce? Tocmai din cauza celor peste 17 ani de jurnalism, în care noi jurnaliștii am fost făcuți fripturiști. Există o categorie dintre noi care se duc la conferințe și evenimente doar ca să mănânce sau eventual să-și mai bage lucruri în desagă, ca să mai ducă și acasă. Din cauza asta eu am ajuns să refuz mâncarea chiar și la degustări, unde sunt chemat. Până și la evenimentele mele, pe care pe organizez, nu prea apuc să mănânc.
Care a fost momentul când ai trecut de la jurnalismul obișnuit la cel specific gastronomic?
Nu știu exact. La un moment dat au apărut show-urile culinare de mare audiență. Am văzut potențialul, am văzut trendul în zona asta de gastronomie, eu fiind pasionat și înainte, dar la nivel de amator. Găteam acasă, cumpăram niște cărți și mă uitam după rețete. Pe atunci existau 3, 4, 5 bucătari care erau vedete de televiziune. Doar ei erau îmbrățișați de presă. Mi-am dat seama că există mii de bucătari în țară pe care nu-i bagă nimeni în seamă, pentru că ceilalți sunt vedete. Atunci mi-am spus că trebuie să-i caut pe acei bucătari buni ca să-i iau la întrebări. Încet-încet am intrat în lumea lor, am început să-i cunosc, am descoperit problemele breslei. Sunt și aici, ca pretutindeni, gășculițe, asociații, premii, orgolii și așa mai departe.
Cum te-ai înșurubat în toată povestea asta?
Am făcut multe interviuri cu ei. Ulterior am zis că vreau să fac mai mult decât interviuri. Să nu mi-o luați în nume de rău, aici nu e vorba de un orgoliu al meu de a spune că am fost eu primul care a făcut interviurile alea sau i-a adus pe acei bucătari în presa de mare tiraj. N-a fost vorba de așa ceva. La un moment dat și-a dat seama din ce în ce mai multă lume că ăsta e trendul, că prin asta se făcea audiență. Așadar, s-au înmulțit interviurile, iar în acel moment am început să le răresc și să caut alte informații, adică cele care nu existau în altă parte. În speță, cele de istoria gastronomiei, pe care nu le găsești aproape nicăieri.
E dificilă documentarea pe zona asta?
Este aproape imposibilă, pentru că bibliografia noastră de profil aș putea să spun că nu există. Avem 10-20 de titluri maximum, cu informații concrete, cu capitole dedicate sau cu un cuantum destul de mare de informație în zona de istorie culinară, de alimentație. În rest, toate sunt luate din surse indirecte.
Și uite așa ajungem la anticariate, care sunt un fel de mine de aur nu numai pentru zona de care ești tu interesat.
Când spui de aur sper că te referi la prețuri! Pentru că, într-adevăr, prețurile sunt chiar de aur! Mie îmi place foarte mult să lucrez de acasă, nu dintr-o bibliotecă publică. Îmi place și să citesc acasă. Biblioteca publică mă inhibă. Nu mă simt în mediul meu. Trebuie de cele mai multe ori să lucrez cu ediții princeps, pentru că nu au fost reeditate, nu neapărat pentru că sunt un bibliofil. Doar acolo găsesc informațiile.
Ei bine, o ediție princeps costă enorm. Chiar dacă mai găsesc înțelegere pe la anticari, fiindcă m-au văzut că sunt un client fidel, cărțile vechi costă foarte mult. Asta nu înțeleg foarte mulți din cei care au pretenții de la mine să le ofer informații, iar când le spun că ele costă mă blamează. Pe mine nu mă plătește statul român. Eu fac cercetare – bine, n-am depus niciun proiect – dar banii de cercetare s-au dus la Catedrala Mântuirii Neamului.
Dacă vor informații de gastronomie, atunci să se ducă să depună un acatist, fiindcă acolo sunt banii de cercetare și poate află de acolo. Ceea ce fac eu pe site, informațiile pe care le sintetizez, vin în urma unor studii și a unor investiții făcute în ultimii 5-6-7 ani. Au costat foarte mult și cred că e timpul să beneficiez și eu de pe urma lor, mai ales că nu mai am nicio altă activitate lucrativă.
Spune-ne câteva titluri valoroase care se află în biblioteca ta.
Am ediții princeps de Ecaterina Steriadi, din 1871. Am „Istoria comerțului la români, mai ales băcănia” de Dumitru Z. Furnică, de la 1908. Am din „Igiena țăranului român”, 1895. Am vreo 15 caiete, cel mai vechi fiind de pe la 1890-1900, datat cu aproximație, până spre 1950. Sunt caiete scrise de mână, cu rețete olografe, deci obiecte unicat. Sunt peste o mie de cărți dedicate poveștii. Printre ele există, firește, de exemplu, colecția de memorii, jurnale sau vintage de la Humanitas, cu călătorii străini. Sunt valoroase editorial, dar nu atât de valoroase pecuniar, fiindcă sunt ediții recente.
Am băgat multe mii de euro în biblioteca mea de gastronomie. Oricum, îmi este foarte frică să fac o estimare, fiindcă mi-aș da seama cât am cheltuit. Mi-e frică deoarece aș corobora suma cu banii pe care îi fac de pe urma acestei povești. Nu ies chiar bine, dar să spunem că am făcut investiția într-un moment mai prielnic financiar pentru mine. Nu mă plâng, premisele sunt bune, adică pare că toată povestea asta merge spre bine.
Ce-ai mai avea de făcut în continuare ca să fie și mai bine?
Mai am de lucrat la brandingul personal, mai am de lucrat la site, ca să măresc numărul de vizitatori, deși eu nu țin la povestea asta cu creșterea audienței. E un site de super-nișă, nu de nișă, dar asta este, încerc să vând mai mult CSR (Corporate Social Responsability) în care firmele să se poată lăuda că le pasă, că investesc în cercetarea gastronomiei și a ospitalității românești.
Până la urmă, www.gastroart.ro este singurul site-revistă online care face lucrul ăsta frecvent, constant și concentrat. Că mai există pe ici, pe colo, demersuri individuale de istorie a gastronomiei, de cercetare, ok, foarte bine, dar ceea ce se întâmplă pe gastroart nu se întâmplă nicăieri în altă parte. Mai mult decât atât, numeroase dintre poveștile existente ale „concurenței”, sunt mai mult de arheologie culinară, adică ceea ce făcea și Radu Anton Roman.
Te duci în sate, vorbești cu bătrânii și cauți rețetele vechi. Asta înseamnă arheologie culinară. Conține și etnografie, și antropologie. Depinde cum o privești, cum o sintetizezi la final ca lucrare. Ofelia Văduva, de exemplu, în cărțile ei a făcut etnologie. Vintilă Mihăilescu, Bogdan Stroe și Monica Iancu au făcut antropologie. Au apărut în ultimul timp, și sunt foarte fericit că s-a întâmplat, lucrări pe acest domeniu. Chiar anul trecut cred că au apărut două sau trei lucrări cu rețete culese de la bătrâni, în anumite zone.
În schimb – poate e prea mult să spun că centralizez – eu încerc să trag și niște concluzii din toate aceste cercetări făcute de alții pe teren, și să teoretizez ideea de gastronomie românească, deoarece pe asta nu a făcut-o nimeni cu adevărat. Este un fel de gastronomie comparată, adică să cauți o identitate culinară, un specific regional, să pui în balanță cu alte culturi. La spusele domnului Vintilă Mihăilescu, „autorasismul românesc”, eu am adăugat și „culinar”. Asta pentru că ne aflăm în aceeași poveste: nimic nu e al nostru.
Parcă noi, de fapt, n-am mâncat nimic. A trebuit să vină alții ca să ne învețe să mâncăm. E foarte greu – pentru o civilizație care nu s-a ocupat cu scrisul sau cu scrijelitul pe stânci – să documentezi mai ales bucătăria adevărată, autentică. De ce? Noi avem visceral această nevoie de a răspunde la întrebarea: care mâncare este inventată de daci și e doar a noastră? Nu există așa ceva.
Nu doar la noi, în ceea ce privește, gastronomia, este o influență seculară. Tu iei un preparat, să spunem din rețetarul universal sau dintr-un rețetar specific – bucătăria otomană, să zicem – și-l adaptezi la gustul tău. El devine românesc prin frecvența folosirii lui.
Apropo de asta, e o adevărată bătălie pe branduri din zona gastronomiei, iar asta nu se întâmplă numai la noi. Să fie recunoscute salamul de Sibiu, sau sarmaua de Dobrogea, sau palinca de Bihor.
Da, iar noi suntem la coada cozilor. Noi suntem atât de cretini și de tâmpiți încât Slovenia a înregistrat în 2008 „brynza” cu DOC (Denumirea de Origine Controlată) sau IGP (Indicație Geografică Protejată), care este o varietate a brânzei de burduf de la noi, cu etimologie românească, pentru că din dacicul „brânză” – noi am împrumutat etimologia majorității popoarelor din vecinătate.
Și ucrainenii au, și cei din fosta Iugoslavie, ungurii, până la slovaci, care folosesc, pentru acel preparat, acea varietate de brânză, derivate etimologic din dacicul brânză. Ei l-au înregistrat în 2008, iar noi nu mai putem să-l folosim. Există un scandal diplomatic pe telemea, termen pe care și l-au asumat grecii. Sunt discuții mai complicate. Numai că la noi birocrația, dezinteresul – noi vorbim acum de gastronomie, dar nu avem autostrăzi, n-avem spitale și așa mai departe – au dus la așa ceva.
Este jurnalistul cultural-gastronomic un bucătar ratat sau se poate să fie, după exemplul lui Radu Anton Roman, și bucătar, și jurnalist bun?
Eu sunt de părere că fiecare trebuie să-și facă treaba lui. Probabil că pot fi făcute amândouă la fel de bine de o persoană, dar eu n-aș fi tentat niciodată să încerc, deoarece acel „la fel de bine” ar însemna, din punct de vedere calitativ, cel puțin o treaptă sau două în jos. Hai să lăsăm bucătarii să gătească și să aibă timp pentru documentare – bucătăria înseamnă chimie, fizică, lectură foarte multă – iar eu să mă ocup de partea teoretică. De asta eu am refuzat câteva invitații să gătesc pentru public. Hai să lăsăm bucătarii să gătească, iar eu să scriu.
Îmi plac unii bucătari care și scriu. Sunt câțiva bucătari care au bloguri și o fac foarte bine, felicitări lor, dar hai să considerăm că sunt excepții lucrurile astea. Eu dacă vreau să mănânc, să mă duc să-l rog pe un bucătar sau să mă duc să plătesc la un restaurant pentru o farfurie de mâncare, el dacă vrea o informație de istorie să mă plătească pe mine să i-o spun. E același principiu: dacă ți se strică o priză, chemi un electrician.
Ce scriitori gurmanzi îți vin în minte?
De la Balzac la Sadoveanu găsim o groază. Până la urmă, să nu uităm că totuși Radu Anton Roman era la bază scriitor și jurnalist, nu un gastronom, cum îl ținem minte. De fapt, cum nu-l ținem minte, pentru că este al doilea an consecutiv când trece luna august (pe 19 august ar fi făcut 70 de ani, iar pe 29 august s-au împlinit 13 ani de la moartea lui) și nu se scrie nimic despre el. România chiar e o țară care nu știe să construiască statui.
Eu n-am fost niciodată de acord că literatura bună se face prin absența altor lucruri. Sunt genul căruia îi place să scrie, să creeze, să citească într-un confort psihic, iar acel tip de confort este în mare parte similar celui financiar.
Scrisul tău de acum, ancorat în problematicile gastronomiei, își are totuși rădăcinile formative în literatură. Ai început să scrii și ca urmare a lecturilor specific literare.
Da, dar m-am lăsat la timp. Lăsând gluma la o parte, mi-a plăcut foarte mult să citesc și o lungă perioadă de timp din viața mea am citit foarte mult. Acum nu mai citesc beletristică deloc. Am prea puțin timp și chef să citesc așa ceva. Asta e, în momentul de față sunt sedus de lecturi cu adevărat interesante în domeniul meu. Ca orice autor, mă îndrăgostesc de unele texte sau de unele formulări. Pe unele le fac fiindcă trebuie, și atunci revine foarte aprig jurnalistul din mine. Scriem, descriem, oferim informații. De obicei, în editoriale, să spun, iese la suprafață scriitorul amator din mine și se mai dă în stambă.
Ce părere ai despre show-urile culinare? Mie mi se par foarte stresante, iar limbajul e unul total inadecvat.
Nici în bucătărie, să știi, limbajul nu este neapărat academic. În bucătărie nu ai cum să fii relaxat. În România lui 2018 este foarte greu, pentru că ne confruntăm cu o mare criză de personal. Prin urmare, oamenii fac 2-3 joburi, să spunem, stresul este mare, munca este extrem de multă și e normal să apară tensiuni, nervi, răbufniri și așa mai departe. Explodează mămăliga în bucătărie, să spunem.
Sunt show-uri TV, nici măcar reality-show-uri. Foarte mult din ceea ce vedem noi la televizor vine ca urmare a deciziilor producătorului, pentru că și milogeala socială, și țigăneala, încă fac legile. Se pare că un bucătar – și nu vorbesc de toți aici, să ne înțelegem – nu poate să fie un bucătar bun dacă nu are și o poveste lacrimogenă în spate.
Publicul trebuie să țină cu el, să spună vai, amărâtul, uite cât a tras el și a crescut… Aici ar trebui să fac o paranteză, pentru un prieten al meu, bucătar care a câștigat una dintre emisiunile culinare. În cazul lui, chiar având o poveste grea de viață, a ajuns un bucătar bun și a meritat să fie acolo. Nu a primat povestea. Dar, de multe ori, o să vedem finaliști sau semifinaliști care nu au în spate decât această poveste.
Eu trebuie să-ți mărturisesc că prefer emisiunea lui Marius Tudosiei, de la DIGI.
Da, dar trebuie să ții cont că este o diferență între show-urile TV cu continuitate și o emisiune culinară cum e cea a lui Marius Tudosiei, care e excelentă. Acolo însă e un dialog, un consens. Un show TV, ca orice producție, trebuie să aibă o intrigă, un deznodământ, trebuie să fie și niște tensiuni acolo, momente culminante și așa mai departe. La noi, din păcate, nici măcar Top Chef, un show de care nu știu câți își mai amintesc, singurul show culinar dedicat bucătarilor profesioniști, n-a avut succes, ba mai mult, și el a fost umbrit de potențiale mânăreli.
Să vorbim un pic de gastronomia internațională. Unde ți-ar plăcea să mănânci?
În principiu, bucuria de a descoperi un fel de mâncare ar fi aceeași, fie că ne aflăm în Bulgaria sau în Patagonia. Chiar strâng bani acum și visez să mă duc în Vietnam. Mă atrag bucătăria și cultura asiatică. Noi avem un mod de gândire radical diferit.
Se consumă acolo tot felul de chestii, principiile gastronomice sunt duse totuși undeva spre extreme.
Nouă ni se pare extrem, pentru că nu intrăm în cultura lor. De pildă, umorul japonez nu-l pricepem întotdeauna. Ca să fac o paranteză, sushi-ul pe care îl mâncăm noi este o variantă europeană. Foarte rar o să găsești un sushi ca în Japonia. Probabil nici nu ne-ar plăcea atât de mult. Este ușor adaptat pe gusturile europenilor sau ale americanilor. Diferențele sunt drastice. Îți ia un pic de timp ca să poți pricepe ce se întâmplă în toată povestea asta.
Cred că Vietnamul, în momentul de față, e ținta. Pe de altă parte, îmi place foarte mult mâncarea orientală. Cred, și aici îl citez pe istoricul Matei Cazacu, că după marea bucătărie franțuzească, despre care știm cu toții, și bucătăria asiatică, a treia gastronomie, și nu neapărat în ordinea asta, care ar trebui recunoscută la nivel mondial este cea orientală. Există clar acolo un specific comun. O recunoști de la o poștă.
Pentru noi, europenii, sunt însă multe necunoscute acolo.
Da, de acord, dar bucătăria orientală o recunoști de la o poștă. Nu faci diferențele la bucătăria asiatică între o mâncare chinezească și una vietnameză, dacă ești hârșit pe povestea asta de gust. Dar clar îți dai seama că este asiatică. Așa e și cu mâncarea orientală.
Pe de altă parte ar trebui să ne zbatem mai mult, și am câteva proiecte pe zona asta, să găsim un specific balcanic, care există, e clar. Și mâncarea balcanică este recognoscibilă. Vorbim de Grecia, de fosta Iugoslavie, de Bulgaria… Există un filon comun. Îți dai seama de o mâncare balcanică tot așa, de la o poștă. Și poate că ar trebui să lăsăm un pic dezbinările astea la o parte, să ne unim – și am să mă folosesc de un titlu al doamnei Ofelia Văduva – cu „hrana care ne unește și ne desparte”. Asta pentru că există un specific comun și detalii care ne deosebesc.
Ce mănâncă un jurnalist care se ocupă cu gastronomia?
De toate. Mănâncă și ce apucă, de foarte multe ori. În principiu, mănânc ce-mi gătesc. În ultimul an am mâncat destul de multe preparate din dieta ketogenică, datorită căreia am mai și slăbit vreo patru kilograme. Este o dietă în vogă, foarte bună. În rest, mă opresc și la un fast-food, mai mult din necesitate.
Ce este toxic în zona asta culinară de la noi? Ce ți se pare că mâncăm, e bun, dar în același timp și dăunător pentru sănătate, dacă pot să mă exprim așa?
Cred că în primul rând această toxicitate de care vorbești este cauzată de sărăcie. Mâncăm mult și ieftin. Pe mine mă sperie întotdeauna când văd lucruri foarte ieftine, deoarece calculez și-mi spun că nu poți să ajungi la așa ceva și să ai și un profit. Prin urmare, apelezi la shortcut-uri. Iar aceste shortcut-uri e clar că dăunează. Fie că folosim tot felul de chimicale, fie că luăm cea mai ieftină bucată de carne și tot așa. Ei, lucrurile astea mă sperie. Cred că ar trebui să conștientizăm acest lucru, dar din păcate e un pic mai greu deoarece nu ne permitem.
Te-aș contrazice un pic aici, deoarece nu mai suntem în anii `90, lumea a început să câștige totuși mai binișor decât atunci.
Da, dar uite că în continuare nu am depășit nivelul ăla în care ne plângem de prețuri sau de porțiile mai mici. Totuși, lucrurile merg spre bine. Însă cel mai toxic element în gastronomia actuală, și nu vorbesc de cea de acasă, este patronul de restaurant. Avem o breaslă de patroni de restaurant care habar nu au cu ce se mănâncă industria asta. Și-au făcut o cârciumă și vor să scoată banii în trei luni, nu pricep industria asta și mi se par extrem de nocivi. Se bagă peste bucătar, iar profitul este cel care primează, contează ce e mult și repede. În spatele unei imagini bune ne servesc niște mizerii.
Asta se întâmplă în 90% din industria noastră, iar cifrele dovedesc asta. Circa 60% din restaurantele care se deschid, se închid după doar șase luni. Asta dă de gândit, clar, pentru că băiatul ăla care a făcut niște bani dintr-un service auto, să zicem, a auzit el că se fac bani din alimentația publică și s-a gândit să-și deschidă și un restaurant.
Hai să vorbim un pic și despre băutură. În primul rând, spune-ne de ce nu e bine să bem o tărie înainte de masă?
Am aflat și eu de la un somelier, Istvan Pentek, care mi-a explicat tot procesul. Nouă ne place să luăm o țuică înainte de masă pentru că face poftă de mâncare. Nu e așa. Problema e că alcoolul concentrat creează o mică rană în stomac, și implicit o mică hemoragie. Senzația aia când te arde pe stomac… Ei bine, în momentul ăla simți nevoia să pansezi locul. Atunci mănânci „cu poftă”, încercând să calmezi, să „mângâi” pereții stomacului. Mai mult decât atât, tăria îți închide porii stomacali. Nu ți-i deschide, așa cum face aperitivul. De asta există băuturile aperitive, care sunt gândite ca atare, care-ți deschi porii și care ușurează digestia, ceea ce este foarte sănătos.
Chestia cu tăria înainte de masă e un obicei tradițional. Eu, de pildă, beau o țuică abia după ce am luat câteva îmbucături. O fac deoarece mi s-a explicat că e mai bine așa și, trebuie să recunosc, are logică.
Cât de important este vinul pentru o masă împlinită? Cum alegem un vin bun?
În primul rând, dacă există posibilitatea, trebuie să-l deguști. Este foarte îmbucurător faptul că, spre deosebire de generația mea, la cei din generațiile de după mine consumul de vin a crescut. Noi am fost generația berii. N-am vrut să ne confundăm cu părinții noștri, care jucau table în fața blocului și beau un șpriț. N-am vrut să fim ca ei și am ales berea. E foarte bine că vinul a început să prindă la categorii de vârstă din ce în ce mai joase, evident în limita admisă, ceea ce e foarte ok.
Prețul unui vin spune multe. În momentul de față, în România nu doar că avem vinuri foarte bune, ci am început să avem, într-o proporție covârșitoare, vinuri corecte, care nu au „defecte” grave de proces de vinificație sau, să spunem, alte îmbunătățiri. Și nu, nu există vin din pastile. Au inventat scandinavii o pastilă din care se poate face vin, dar nu este fezabilă, costă mult mai mult decât vă puteți imagina. Nu există, așadar, vin din pastile. Există, în schimb, vinuri măsluite.
În general, când vine vorba de vin, prețul este un etalon. Piața de la noi chiar s-a stabilizat. Te duci într-un hypermarket și vei găsi categorii clare de prețuri. Una e să-ți iei un vin la 10 lei sticla, una e să-ți iei un vin între 20 și 30 de lei, și cu totul alta e să-ți iei un vin peste 30 de lei. există și promoții foarte bune, așa că ai de unde alege. Oricum, încercați să nu cumpărați vinuri la sticle de trei litri, fiindcă dacă nu e o ediție specială, atunci nu poate fi un vin bun.
La noi există și mitul vinului de țară, despre care se spune că e cel mai bun, cel mai curat, cel mai natural. Câtă mistificare și cât adevăr se află în toată povestea asta?
Aș vrea să salut trei oameni cu această ocazie: pe Livia Gârboiu, pe Dan Micuda și pe George Mitea. Am văzut pe un grup al vinificatorilor o întreagă discuție pe marginea acestei povești. Livia Gârboiu, care are Crama Gârboiu, folosind în promovarea unei povești sloganul „se știe că vinul cel bun e vinul făcut acasă”, sau ceva de genul ăsta, încerca să promoveze vânzarea de must.
Trebuie să ne înțelegem că mai toate cramele mici sau mijlocii, când au supraproducție – și li se întâmplă destul de des – având capacitate limitată de vinificare, vând strugurii către marii producători. Nu au spațiu de stocare, de îmbuteliere, nu fac față, ar însemna niște investiții mult mai mari etc. A fost o discuție exact pe tema respectivă, fiindcă s-ar fi înțeles din promovarea Liviei Gârboiu că de fapt vinul cel bun e cel făcut la tine acasă, nu ăla din comerț. Ar fi fost și un fel de antireclamă, dacă ne gândim bine.
În altă ordine de idei, eu fac vin la țară, la bunica prietenei mele. Adăugăm și zahăr, să știți, ceea ce n-ar trebui să se întâmple. Facem vin dintr-o vie care nu este de soi. E o vie din mai multe categorii, care au fost cultivate acolo, întreținute sau nu, din care se obține o producție de struguri din care facem must și din care iese un vin prost. Este un vin prost.
Singurul lucru care stă pe creierul nostru este că avem controlul asupra procesului de vinificație și știm exact ce am pus în el. Aici intervin acele mituri: că se face din pastile, că are sulfiți etc. Să ne înțelegem: excluzând o categorie de oameni foarte restrânsă care are o alergie la sulfiți, ăștia sunt necesari în povestea asta cu vinul. Dar există tot felul de mituri.
În comerț există vinuri bune și vinuri proaste, așa cum și acasă există vinuri bune și vinuri proaste. În principiu eu înclin către ideea de a-ți cumpăra un vin din comerț, iar de la un necunoscut sub nicio formă. Dacă ai tu vie acasă și ți-l faci înseamnă o economie financiară. Ai vinul tău, e așa și-așa, dar măcar e al tău, nu mai dai bani pe el, lucru pe care-l pot înțelege. Dar să nu încercăm marea cu degetul cumpărând de la cineva necunoscut, pentru că chiar nu știm ce e acolo. Putem cumpăra în felul ăsta un vin și ne trezim că are 7% alcool, ceea ce nu poate fi în regulă.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
