Anii mei de liceu au fost plasați într-o perioadă (1977 – 1981) în care mulți susțin că s-a făcut mult mai multă carte decât în ziua de azi. Afirmația mi se pare discutabilă, dar nu despre asta vreau să vorbesc aici. Poate că s-a făcut carte, nu zic nu, însă modul coercitiv și, în consecință, limitat, în care s-a „făcut” această „carte” mi-a lăsat un gust amar și frustrări pe care le resimt și în prezent. Înțelept ar fi să trec peste ele, dar nu pot, fiindcă au fost cei mai frumoși ani, iar cei care erau în drept să ne asigure o bună educație au dat cu bâtele în baltă cu o râvnă inexplicabilă.
În primele două clase de liceu am avut o profesoară semidoctă (îmi dau seama de asta acum), autoritară și un pic țăcănită. Circula o istorie potrivit căreia nebunia asta incipientă i se trăgea de la o relație neîmplinită din tinerețe (avea o vârstă respectabilă la vremea când eram eu în liceu), cu fuga de la altar a mireului și așa mai departe. În urma acestei experiențe, profesoara noastră nu s-a mai căsătorit. Toată lumea îi spunea, rânjind ironic, domnișoara Dreșma. Am avut pentru ea sentimente amestecate. O compătimeam pentru trauma produsă de nefericita experiență din junețe, dar o disprețuiam pentru modul în care aborda (și ne preda) literatura.
Notele mele la literatură în acești doi ani au fost catastrofale. Dacă la teze sau extemporale nu avea ce să-mi facă și trebuia să mă noteze în consecință (fără falsă modestie, eram destul de bun la lucrările scrise), atunci când mă prindea și mă scotea la tablă îmi dădea note foarte proaste. Am avut, țin minte, și un 2, deși ea nu nota niciodată sub 4. Mi-a pus 2 fiindcă am spus o inepție despre Dimitrie Cantemir (pe care-l diviniza), a cărui Istorie ieroglifică, așa cum am mai spus cândva aici, nu o citisem. Relația dintre mine și domnișoara Dreșma s-a deteriorat ireversibil după un colocviu organizat în liceu (la care au fost invitați elevi și profesori de la alte clase), în cadrul căruia s-a discutat despre diferența dintre scenariul filmului „Ultima noapte de dragoste” al lui Sergiu Nicolaescu și romanul omonim al lui Camil Petrescu. Domnișoara Dreșma a criticat violent scenele erotice din film și de aici a ieșit o întreagă discuție în contradictoriu.
Avea o fixitate exasperantă a ideilor, așa că în momentul în care ne cerea să explicăm, cu vorbele noastre, „ce a vrut să spună poetul”, îmi venea să-i arunc cu manualul direct în cap. Așa s-a întâmplat, de pildă, cu Octavian Goga (despre care se spunea că murise otrăvit după ce fusese prim-ministru – am aflat mult mai târziu despre guvernul antisemit prezidat de domnul poet) și cu Tudor Arghezi, pe care ni-l prezenta ca pe un fel de al doilea poet național, după Eminescu, firește. Grupul celor trei „B”, Blaga-Bacovia-Barbu (poeți care-mi spuneau mult mai multe decât Arghezi sau Goga), făcea parte, potrivit preferințelor domnișoarei Dreșma, dintr-un fel de second-hand al poeziei românești.
În ceea ce-l privește pe bardul de la idilicul Mărțișor (despre care îmi făcusem o imagine total deformată) și ale lui „cuvinte potrivite”, pot să spun că-l uram cu toată ființa mea de adolescent. Frecușul pe care l-am îndurat cu poemul „Testament” a fost unul dintre cele mai frustrante episoade din întreaga mea istorie de teenager licean. Înțelesurile multiple atribuite poemului, metaforele din care trebuia să extragem învățăminte „perene”, succesiunea torențială de mesaje cu dublu sens (de parcă metafora ce era?) pe care profesoara se străduia, cu o acribie demnă de cauze mai bune, să ni le bage în capetele noastre pătrate (eu eram doar uimit că un poem cu un mesaj atât de simplu poate fi desfăcut în atâtea componente aproape iraționale, care depășeau cu mult subtilitățile mecanismului textual) m-au făcut să disprețuiesc acest tip de poezie. Concizia bacoviană și ludicul barbian mi se păreau vindecătoare în comparație cu glia crăpată, aproape imposibil de desțelenit, a poeticii argheziene.
M-am împăcat, simbolic, cu Arghezi după ce profesoara Dreșma n-a mai predat la clasa noastră. Noul profesor, nu cu mult diferit de ea (fixul lui era legat de critica lui Eugen Simion, pe care-l adora, spre deosebire de Manolescu, pe care-l acuza, nu știu de ce, de plagiat) avea vederi mai largi, care-i includea și pe cei trei „B”. Ierarhia întocmită de el suna ca un straniu și muzical catren minimalist: Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu… Bacovia era undeva după, dar exista totuși, iar asta conta foarte mult pentru mine. Datorită lui Arghezi m-am calificat în fazele superioare pe la olimpiadele de literatură, iar asta m-a făcut să-mi schimb impresia despre „bardul de la Mărțișor”. Pentru poemul „Testament” nu l-am iertat însă nici în ziua de azi. Și nici pentru faptul că habar n-aveam ce însemna „plăvan” (din distihul „Bătrânii-au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani.), apelativ pe care colegii îl foloseau la adresa mea (Băi, plăvane!) fiindcă eram înalt. Acum știu.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
