M-am tot străduit, în buna tradiție a elocvenței pline de prețiozitate și a referențialităților ditirambice, să pun pe poziții ideale acordajele limbajului cu care urma să abordez cronica celui mai recent volum al lui Dan C. Mihăilescu, „Podul cu vechituri” (Humanitas, 2019). De bună seamă n-am reușit decât să dau peste cap butonul regulator de finețuri, de vreme ce din toată gălăgia neuronală prezentă în capul meu intuiesc că voi extrage doar niște palide opinii mai apropiate de variantele compunerilor școlărești decât de cele ale unui cititor asiduu și, zic unii, avizat.

Dezamăgit de incapacitatea mea de a sintetiza într-un mod „inteligent” (sau „deștept”, dacă e să aplec urechea la argoul șmecherilor – nu neapărat literari – cu ștaif) materialul extrem de variat din volumul mai sus pomenit, m-am întors spășit la vechile mele unelte de lucru care, o recunosc cu franchețe, au atâtea imperfecțiuni încât mă tem că, într-un final, voi fi nevoit să recunosc rușinat că în cazul de față – așa cum de multe ori îmi spunea în liceu profesoara de literatură română după intervențiile mele intempestive și arogante – dacă tăceam, filozof rămâneam.

Totuși, dacă e bal, bal să fie! În consecință, înspăimântat în sinea mea că prin cine știe ce minune Dan C. Mihăilescu ar putea să citească rândurile astea, am scos totuși căruța din șanț și am luat-o târâș grăpiș pe drumul minorei mele hermeneutici.

Trebuie să spun dintru început că Dan C. Mihăilescu are un talent fantastic de a te lăsa cu gura căscată (ca să nu fac pe interesantul vă rog să remarcați că n-am folosit expresia bouche bée). Pe lângă limbajul care îmbină seducător inteligența și rodnicele acumulări culturale, frazele lui Dan C. vin peste tine ca o viitură.

Modul torențial în care îți pune pe tapet problematici din cele mai variate domenii care includ istoria României, istoria literaturii, arta, ca să nu mai vorbim de multitudinea referințelor culturale – de te întrebi dacă acest om nu cumva este o adevărată enciclopedie – de fermecătoarele excursuri paseiste și de arheofilia declarată, totul condimentat cu o avalanșă de nume (adevărate pomelnice referențiale), biografii sau surse biografice, volume la care nici cu gândul n-ai fi gândit, ei bine, toate acestea pot fi copleșitoare de-a dreptul pentru un profan care descoperă uimit că într-o carte de 180 de pagini pot fi strânse lalolaltă atâtea lucruri minunate.

În ciuda varietății materialului biobibliografic sau a temelor abordate, „Podul cu vechituri” este totuși acel tip de carte care poate fi citită, cum s-ar spune, dintr-o sorbire. Nu însă datorită faptului că este o carte „care se citește ușor” (ca să folosesc și eu acest barbarism critic tot mai uzitat pe la evenimentele literare care au în centrul atenției un volum frumos ambalat, un „bestseller”), ci tocmai pentru că este o carte care ridică probleme, care are standarde înalte și care fixează încă de la primele pagini ștacheta la cea mai ridicată gradație.

Ei bine, acest lucru angajează cititorul într-atât încât de la un moment dat nu mai poate lăsa volumul din mână. Fiind o carte foarte eterogenă, volumul informațiilor și mai ales al „pomelnicelor” (succesiunea numelor este de-a dreptul debordantă și este făcută cu rigurozitate de arhivar) poate într-o primă fază să descurajeze o lectură „din prima”.

Nu vă îngrijorați însă: există întotdeauna varianta relecturii. V-o spune unul care urcă pentru a doua oară în „Podul cu vechituri” în doar trei luni. Altminteri vă mărturisesc că n-aș fi putut scrie niciun rând, fiindcă prima lectură a fost ca o dragoste adolescentină, înfometată și insațiabilă.

E limpede că Dan C. Mihăilescu se simte ca peștele în apă atunci când scrie despre jurnale sau memorii. Sare de la un subiect la altul și de la o situație la alta cu siguranța unui atlet care conduce cursa de la start până la finiș. Are dezinvoltura erudită a unui om devotat pe viață bucoavnelor. Dan. C. dă la tot pasul impresia de soliditate intelectuală, de frenezie cognitivă. Îți dă senzația că chiar știe tot și că poate vorbi la fel de bine despre dinastia de Hohenzollern, despre regi și regine, oameni de stat, despre familii boierești sau despre intelectuali de marcă.

Prin gura lui critică trec cohorte de personalități, de la Carol I, Carol al II-lea, Regina Maria, Zizi Lambrino, Mircea Vulcănescu, Carmen Sylva, Elena Văcărescu, Mihail Manoilescu, Cella Delavrancea, Nae Ionescu, Brătieni, Kretzulești, Șuțulești sau bunăoară, mult invocata cu nostalgie familie Pillat (dar sunt mult mai mulți), până la partea, să-i zicem, artistică, incluzând aici și boema de la 1927, cu corifeii Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Polihroniade, Mihail Sebastian, Titel Comarnescu sau mai sus pomenitul Mircea Vulcănescu, și continuînd cu Neagu Djuvara, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Șerban Cioculescu, Barbu Cioculescu, Ovid S. Crohmălniceanu, Eugen Lovinescu, Ion Vinea, Caragiale, Sadoveanu, Adrian Maniu, A.E. Baconsky, Petre Stoica și, cum spuneam, mulți, mulți alții.

Dan C. Mihăilescu scoate din pălăria sa magică toate aceste nume ca un prestidigitator bătrân pentru care meseria lui nu mai are niciun secret și care nu și-ar putea rata numărul nici dacă ar ține să facă asta cu tot dinadinsul. Îmbină cu atâta naturalețe toate aceste informații încât nu rămâi cu impresia că parcurgi o carte compusă din articole disparate, în fapt episoade difuzate timp de aproape un an la rubrica „Podul cu vechituri” de la Radio Trinitas, acolo unde Dan C. a fost invitat de Teodora Stanciu. Senzația de unitar, de îmbinare ingenioasă a unor subiecte care în aparență nu au nicio legătură unele cu celelalte, este ceea ce rămâne după vizita în „Podul cu vechituri” al lui Dan C. Mihăilescu.

Nu este doar o carte compusă din mai multe articole, ci este o carte în cel mai bun sens al ei, fiindcă episoadele care o compun sunt interconectate prin fluidul subteran al inteligenței, al pasiunii și al devotării cu care au fost scrise. De aici și impresia că, odată intrat în paginile ei, n-o mai poți lăsa din mână.

Nici măcar abundența de citate nu diminuează cu nimic plăcerea lecturii, dimpotrivă. Acestea sunt folosite judicios, deloc la întâmplare, cu acribia omului de cultură care dorește să-i livreze cititorului un plus relevant de informație, în subsidiar să-l îndemne să caute cartea din care a citat și să o citească. Iar dacă toate acestea sunt condimentate cu reverii paseiste și subiectivități de cronicar arheofil și mucalit, avem de-a face deja cu un exercițiu de seducție căruia, sunt convins, puțini îi vor face față. Iată o mostră:

„În copilărie am fost fascinat de pivnițele, magaziile și podurile tuturor caselor pe unde m-am perindat, aspirând până la urmă cu plăcere miasmele igrasiei și ale butoaielor de varză, înfiorat de privirea lucioasă a vreunui șobolan, de arhitectura barocă a borcanelor cu murături, de mirosul înțepător al funiilor de usturoi și ceapă și de rostul tuturor fieroteniilor adunate acolo. Praful, rugina, lemnul scorojit, cărămizile lipsă, felul cum se strecura lumina prin acoperișul podului sau prin lucarna pivniței – totul mă hipnotiza, așa cum aveau să o facă aleile Cimitirului Bellu, unde am cutreierat săptămânal între 7 și 14 ani, apoi anticariatele, consignațiile, tarabele de la talcioc sau brocantele din Amsterdam, Geneva, Bruges. Așa am ajuns să idealizez vechimea, identificând-o cu valoarea, măreția, noblețea, rânduiala, perenitatea, autenticitatea și binele.”

Acesta este Dan C. Mihăilescu, omul care ne-a adus cartea atâția ani și care a dat noțiunii de televiziune o altă conotație decât cea îndeobște acceptată în ultima perioadă a democrației noastre originale. Iar dacă vocea lui ușor sincopată, caldă, inconfundabilă, ne întreabă la un moment dat, zâmbind mucalit, „Mai rezistați? Că eu tot mai am!”, nu rămâne decât să mă erijez în vocea tuturor și să-i răspund: „Sigur că mai rezistăm! Mai vrem!”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment