Controversa Mircea Ivănescu – Nina Cassian a fost scânteia care a aprins atmosfera volatilă a rețelei noastre de socializare de toate zilele. Dincolo de absurdul situației – fiindcă, așa cum am mai spus, nu mi-l pot imagina pe „Mopete” într-o astfel de postură, aceea de turnător cu normă (nici măcar redusă) la Securitate – am remarcat cât de rapid poate să atingă masa critică o informație despre care s-a presupus (și s-a și dovedit) că era neverificată și, în consecință, lipsită de credibilitate.

Până și Ionuț Chiva, despre care credeam că s-a retras definitiv în bula lui frumoasă și boemă, a avut ceva de spus la temă. Am picat și eu în plasa tuturor ambiguităților și am emis o părere. Dacă unii au citit în altă cheie ce-am vrut să spun, înseamnă că mesajul meu n-a fost destul de limpede. Probabil că nu voi reuși nici acum să ating un anumit nivel de claritate, de vreme ce mă aflu încă într-un soi de mahmureală intelectuală după șuvoiul de informații citite pe subiect. De aceea o să vă spun o poveste, care nu are nicio legătură cu chestiunea în fapt.

Nu împlinisem 20 de ani, eram în armată, furier la comandamentul unității și, cu toate că trecusem binișor de jumătatea stagiului militar, încă eram, în unele privințe, cu capul complet în nori. Una dintre acestea era legată de Securitate. Știam că aveam un ofițer de securitate în unitatea noastră (avea și un furier, ales pe sprânceană, de care ne feream ca de un scorpion) și că el avea, chiar față de comandant, un soi de independență care-l făcea să fie, într-un mod nelămurit, de temut. Nimeni nu se putea atinge de el. Se zvonea că, deși era doar maior (comandantul era colonel plin), avea putere de decizie mai mare. Funcția bătea gradul, cum s-ar spune.

Eram furier la biroul șefului de stat major, maiorul Pintilie Pompiliu. Biroul securistului era chiar vizavi de al meu. Relațiile dintre cei doi erau destul de reci. Maiorul Pintilie Pompiliu era un tip educat și respectuos, în timp ce securistul era bădăran și avea un aer de țăran pe care-l strânge uniforma. Ca să înțelegeți însă de ce eram atât de cu capul în nori, trebuie să vă spun că nu aveam despre Securitate decât o vagă idee: credeam că se ocupă cu securitatea noastră, că ne apără de acel dușman nevăzut despre care ni se tot băgau în cap idei în informările periodice. Habar n-aveam cu ce se ocupa de fapt.

Îmi făcusem în unitate un prieten, care era tot din București și care s-a liberat mai devreme decât mine. Am ținut legătura prin scrisori. Una dintre aceste scrisori a fost interceptată la un moment dat de ofițerul de securitate. Prietenul meu avea o mătușă în Statele Unite, iar el știa asta. Mi-a dat chiar el plicul desfăcut într-o seară, când încă mai eram la birou. Problema a fost că tocmai atunci îi răspundeam prietenului meu la o scrisoare anterioară. A văzut foaia de hârtie pe masă, mi-a luat-o și mi-a spus că o reține ca probă. În inconștiența mea, i-am amintit ceva despre inviolabilitatea corespondenței.

elefant.ro

Omul a făcut, la propriu și la figurat, spume la gură. M-a amenințat, mi-a spus că o să pățesc tot felul de chestii dacă n-o să-i raportez de acum încolo totul despre prietenul meu și așa mai departe. Una peste alta, ca să aibă un motiv și mai temeinic, mi-a luat de pe birou un dosar la care lucrasem în cursul zilei și care, fatalmente, nu avea foile numerotate. Asta era o chestie foarte serioasă, fiindcă erau documente care priveau activitatea în unitate, iar totul, filă cu filă, trebuia înregistrat. Mă avea, cum ar veni, la mână.

Maiorul Pintilie Pompiliu, un brăilean educat și curajos, era în seara aia ofițer de serviciu pe unitate (faimosul OSU). Când a revenit la birou după rondul obișnuit și a aflat ce s-a întâmplat, a dat de perete ușa biroului securistului și l-a luat la întrebări. A ieșit un scandal monstru. S-au porcăit, amenințat și înjurat pe toate tonalitățile. A doua zi, comandantul a aplanat conflictul, iar dosarul incriminat a revenit pe biroul meu. Eu, însă, am fost un fel de victimă colaterală. Securistul m-a convocat în biroul lui, a închis ușa cu cheia, mi-a pus o foaie de hârtie în față și m-a somat să scriu tot ce știam despre prietenul meu, despre mătușa lui din America. Nu știam mare lucru și i-am și spus-o. S-a enervat din nou, m-a amenințat, ba a mai și plecat un timp din birou, lăsându-mă închis acolo, ca să pună presiune pe mine. Când s-a întors mi-a spus că o să-mi dicteze el tot ce trebuie să scriu.

Mi-a dictat enunțul obișnuit, însă când au început să curgă minciunile, am pus pixul jos și am refuzat să mai scriu. Ce ofițer de securitate mai era și ăsta care mă punea să-mi torn prietenul și pe șeful de stat major (fiindcă ajunsese și la el)? Nu mi s-a părut în regulă ce se întâmpla. M-a amenințat că o să înfund pușcăria. Aveam senzația că era numai gura de el, așa că, în naivitatea mea, am tot refuzat să scriu bazaconiile pe care mi le tot turna. În plus de asta, mi-a spus că o să-mi ceară rapoarte săptămânale despre activitatea din biroul șefului de stat major. Am scris în raportul respectiv tot ce știam, nu ce mi-a îndrugat el, și m-a lăsat în pace.

I-am explicat maiorului Pintilie, care mă aștepta, ce s-a întâmplat (inclusiv despre faptul că urma să fiu convocat săptămânal), însă mi-a spus să stau liniștit. S-a dus iar în biroul securistului. S-au certat din nou. Vocile lor amestecate răzbăteau pe holul comandamentului. Maiorul Pintilie nu mi-a spus despre ce au discutat, firește. Mi-a zis doar că m-am comportat foarte bine și că n-o să fiu obligat să dau rapoartele alea săptămânale. M-a îndemnat chiar să refuz să le scriu dacă securistul o să mă invite la el în birou. Nu m-a mai invitat niciodată.

Asta a fost „relația” mea cu Securitatea. Dacă raportul pe care l-am dat în ziua în care securistul m-a sechestrat în birou se află prin cine știe ce dosar rătăcit din arhiva CNSAS (mă îndoiesc de asta, firește, dar având în vedere că în perioada armatei mi-au trecut prin mână atâtea documente secrete n-ar fi totuși exclus), asta înseamnă că există o dovadă a vinovăției mele. Am fost și eu, și o spun cu un fel de mândrie patriotică, turnător la Securitate. Mi-am turnat șeful din armată și pe bunul meu prieten. Nu mă simt însă deloc vinovat. Eram atât de cu capul în nori și eram atât de atașat în perioada aia de literatură (deși nu prea aveam ce să citesc în unitate) încât sunt convins că acel raport a fost unul aproape poetic. Stilul în care l-am scris a fost cu siguranță influențat de proza lui Stendhal și de poezia lui Blaga. Faceți voi socoteala și trageți concluzia cam ce a ieșit.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.