Văd că se folosește tot mai des și cu tot mai mare ușurință sintagma „mare scriitor”. Eu însumi sunt vinovat, fiindcă am livrat uneori, poate cu prea mare generozitate, în articole sau aiurea, această locuțiune care, prin repetare, a început să se demontetizeze. M-am întrebat în ultimul timp când e, în fond, bine să o folosim? Ce criterii trebuie să îndeplinească un scriitor pentru a fi unanim considerat „mare”?
Mi-am făcut socoteala că ar trebui să fie și un fel de autoironie în toată afacerea asta. Suntem o cultură mică (suntem?), dar ne putem lăuda cu foarte mulți „mari scriitori”. Lăsând la o parte greșelile pe care, așa cum am spus, eu însumi le-am comis (fiindcă am vrut să dau limbajului folosit în articole o coloratură bombastică, senzaționalistă, de care mă dezic acum), trebuie să mărturisesc că atunci când spun „mare scriitor” mă gândesc instantaneu la Kafka, Dostoievski și Proust. Fără îndoială, în literatura universală sunt mult mai mulți. Mie, însă, îmi vin în cap ăștia trei.
De aceea, dacă printr-o greșeală impardonabilă, aș fi numit vreodată „mare scriitor”, m-aș compara la fel de instantaneu cu autorii pomeniți mai sus. Cred că rezultatul n-ar fi unul tocmai măgulitor pentru mine. Firește, pe de altă parte riscăm canonizarea unor autori și plasarea lor în vârful practic intangibil al unei ierarhii. Cine ar avea curajul să dea jos de pe soclu asemenea statui?
Sunt „marii scriitori” de la noi mari scriitori? Și dacă da, în comparație cu cine? Cred că ne-ar prii mai degrabă un fel de taxonomie locală, cu toate că și aici s-ar naște destule probleme. Cum să fii numit „mare scriitor” și să fii pus pe același soclu cu Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, George Bacovia sau Tudor Arghezi? Ar fi o impietate! Așa că m-aș gândi de mai multe ori înainte să afirm despre cutare că este un „mare scriitor român”. Sau nu m-aș mai gândi deloc și l-aș numi, ceva mai simplu, un bun sau foarte bun scriitor. Cred că ar fi mult mai cinstit așa.
Și mai cred ceva, chiar dacă prin afirmația asta de la coada articolului o să cam contrazic ce-am spus până acum. Cred cu tărie că unul dintre puținii scriitori cu adevărat mari pe care îi avem în momentul de față este Mircea Cărtărescu. Știu, o să spuneți că exagerez, că nu e romancier, că scrie mereu despre aceleași lucruri, că se plânge în jurnale de tot și de toate câte mișcă-n țara asta și așa mai departe.
Poate că există ceva adevăr și în lucrurile astea. Adevărul care contează însă cel mai mult în ceea ce-l privește pe Mircea Cărtărescu este modul în care este privit ca scriitor în literatura universală contemporană. Or, oamenii din alte țări care se pricep la literatură cel puțin la fel de bine precum cei de la noi afirmă despre Mircea Cărtărescu că este un mare scriitor. Subscriu, felicitându-l și eu, aici și acum, pentru prestigiosul Premiu „Formentor” 2018 primit zilele acestea în Mallorca. Iar de acum încolo, când îmi va veni în minte expresia „mare scriitor”, mă voi gândi instantaneu la Kafka, Proust, Dostoievski și Cărtărescu.
gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/
