Motto:

„O femeie care scrie simte prea multe,
acele transe și semne rele! (…)
Ea crede că poate avertiza stelele.
O scriitoare e în esență o spioană.
Dragă, eu sunt acea fată.”
Anne Sexton, „Arta neagră”

„păsări prăfuite
cu sânge vechi pe aripi
flori de metal uitate
pânze de păianjen îndrăgostite de spațiul
unde trăiește timpul ce trece”
Alejandra Pizarnik, „Aproximări”

În septembrie 2015, când am participat la Festivalul Internațional de Poezie, „Poets in Transylvania” (ediția a IV-a) și, în aceleași zile, la lansarea revistei Zona Nouă (nr. 2/2015), organizate de Radu Vancu și Vlad Pojoga, numele Ioana Vintilă, deși cunoscut printre tinerii poeți sibieni încă de când poeta avea 13 ani, îmi era complet străin.

L-am întâlnit însă în antologia de poezii de dragoste Tu, înainte de toate (Editura Paralela 45, 2017), realizată de Cosmin Perța, și impactul a fost instantaneu, ceea ce m-a determinat să caut și să citesc în spațiile virtuale poemele ei (Vatra, Observator Cultural, Timpul,  Euphorion sunt câteva dintre revistele literare în care sunt publicate poemele ei, între 2015 și 2018).

Nu m-a surprins deloc atunci când am regăsit numele Ioanei Vintilă în lista celor zece nominalizate la cea de a 8-a ediție a concursului de debut organizat de Casa de Editură Max Blecher, și nu am avut nicio îndoială că va fi aleasă de juriu drept câștigătoare cartea sa, păsări în furtuna de nisip, apărută în noiembrie 2018 (sub îngrijirea impecabilă realizată de: Claudiu Komartin – redactor, Anastasia Gavrilovici – lector și Ana Toma – concept grafic).

De asemenea, numele Ioana Vintilă a fost deja cunoscut peste hotarele României, în 2016 ajungând în finala PEN International New Voices Award. Ediția 192 a Clubului de Lectură Max Blecher, organizată și moderată de Claudiu Komartin, a constituit scena primei lansări a acestui volum de debut, iar lectura poemelor a fost percutantă, de „o precizie înspăimântătoare”, cum spunea Virgil Mazilescu, iar forța, vocea, amprenta poetică a Ioanei Vintilă s-au dovedit a fi deja remarcabile, impresionante, magnetizante.

Foarte aproape de vocea și lumea poetică a Alejandrei Pizarnik, Sylviei Plath sau Annei Sexton – la care face asumat și referințe -, în poemele sale confesive („mamă a coloanei strâmbe/ & a membrelor amorțite (…) mamă a iubirilor care-ți rămân blocate în gât toată viața/ mamă a lui Cortazar și Alejandrei Pizarnik” – p.9;

„TE GÂNDEȘTI CĂ NU TU AI ALES ASTA” // pumnul de pastile/ durerea cronică devine treptat un dihor/ care mișună pe spate/ & sub tendoane/ d o l o f a n & j u c ă u ș” – p.23;  „ești o străină într-o țară de străini/ & când un bătrân îți oferă o nucă/ te gândești ce fel de formă nouă de abuz mai e și asta/ nu mai recunoști bunătatea/ poate așa i s-a întâmplat și lui sophie/ înainte să mânjească cu propriul rahat pereții/ de la psihiatrie” – p.25)

sau aproape de cele ale lui Roberto Bolano, Ginsberg, în poemele-manifest, sociale sau urbane („în 2018/ poezia & empatia ar trebui să fie despre #metoo/ despre micile drame personale/ postări indignate & sad reacts la încă un atentat terorist” – p.58; „& totuși/ e o linie atât de subțire între biografic și empatia programată/ acolo unde știrile despre atentate/ bombe/ arși de vii/ sclavagism sexual/ îți provoacă instantaneu o stare de greață/ & începi să plângi necontrolat/ & te simți ca ultima ipocrită” – p.59; 

„mulțimea se lovește de fiecare zid/ mulțimea se întoarce/ izbește zidul următor// & rămâne constantă starea aia/ ești într-o colivie cu ușa deschisă/ & nu ieși/ & nici măcar nu știi de ce nu ieși dracu` odată” – p.21), Ioana Vintilă se distinge și reușește să se extragă dintr-o contaminare sau dintr-un involuntar imitatio prin capacitatea sa de a-și crea deja o identitate auctorială: se distanțează vădit de registrul intens melancolic-anihilant al Alejandrei Pizarnik, nu are nici discursul frondă, epatant feminist al Annei Sexton și nici discursul erotizant și întrucâtva lamento-violent al Sylviei Plath;

de asemenea, în raport cu poetica manifest/socială referențială, Ioana Vintilă nu are drept miză militantismul sau revolta protestatară împotriva vreunei ordini sociale sau sistem dictatorial, socialul fiind la ea doar un context, o zonă de extracție a resurselor poetice, așa cum este și orice alt mediu proxim exterior (camera de cămin, barul, strada, orașul).

Volumul său, o compoziție în două secțiuni simetrice, fiecare cuprinzând câte 12 poeme, complementare, în unele locusuri una fiind negativul celeilalte – playground și  aici e capătul lumii -, într-o subtilă dialectică, și ca atmosferă, și ca mesaje, intertext, conținuturi și obiecte poetice, este un volum unitar, coerent, cu o tehnică dirijată impecabil, foarte rare asonanțe sau disrupții, chiar și ele părând a fi lăsate doar pentru frumusețea imperfecțiunilor, și nu din vreo neatentă scăpare.

Sunt unele poeme pe care le simți vertiginos în minte, ca și cum te-ar captura în matricea inconștientă a textului, în explozia de gânduri, amintiri, imagini, fantasme, reprezentări, în vortexul înnebunitor al realităților psihice care se revarsă aproape intempestiv și totuși cu luciditate („aici nu e o peșteră mentală/ delimitată de pietre ale subconștientului” – p.16), sunt însă și poeme pe care le simți ca un pumn în stomac cu intensitatea aproape programată a autoarei sau prin identificare empatică a lectorului cu afectul din text („în vis, un pumn în stomac e mai puternic decât unul în realitate” – p.16).

Sunt și alte poeme pe care le simți direct în inimă, dureros și angoasant, până la intensități năucitoare, ca și cum în ele s-ar aduna agonia mai multor generații („de aici pornesc fluviile/ vocile/ poezia/ cu fildeșul mamuților ca suport pentru piedestalul generațiilor” – p.7; „& nu vreau decât/ să sperii un copil când vreau să-i fac o poză/ să creadă că-i o armă/ că vreau să-i scot creierii pe partea cealaltă/ & / poate așa o să pot scrie despre corpuri întinse pe străzi/ cu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă/ când au luat ultima masă/ cu gloanțe băgate până în ultima strângere de mână// de-abia atunci/ poemul acesta o să-nsemne ceva” – p.61).

Sunt de asemenea și poeme care te urmăresc, te bântuie, te acaparează torturant, așa cum par a fi obsesiile și metaforele obsedante existente în text și dincolo de textul scris al autoarei: spaimele, boala, nebunia, alienarea, teroarea, debilitatea, captivitatea, moartea psihică, moartea reală: „vreau ca boala asta să fie a unui copil indian/ sau nepalez/ considerată un dar de la zei/ cu spatele rupt să fiu înconjurată de bătrâni/ care-mi cer sfatul” – p. 22; „o boală se ghemuiește în cotloanele corpului/ nimeni nu e capabil să-i dea un nume //  un corp țeapăn/ cu dumnezeu/ sau cu picioarele înainte – // ce mai contează acum?” – p.26.

Este remarcabilă preocuparea autoarei pentru o anume estetizare a realității și experienței, dar nu a urâtului sau a răului per se, cum remarcăm la neoromantici sau neoexpresioniști, cât îndeosebi a maladiei fără sens și uneori fără nume, care îți e dată fără să ai de ales („rănile astea nu au niciun nume// eczemele/ arsurile/ căile respiratorii înfundate/ găurite de chimicale// niciun cuvânt nu le poate fi nume” – p. 45), a corpului bolnav („spune-mi unde te doare/ care parte a rănii ustură mai tare (…) // spune-mi de unde curge sângele/ de câte ori să-ți sărut fruntea// alege mâna pe  care vrei să o țin strâns” – p.39), a minții alienate sau a sufletului pierdut: „n-am crezut (…) în capacitatea minții mele de a face distincția/ între mine și tine/ (mintea mea tânără ca un domino oricând gata să se dărâme)/ între vocea ta și vocea mea/ ciocane care-mi zguduie căpățâna” – p.36; „unde-i forța uraganelor & pumnilor în pereți/ agitația maselor furioase/ mișcările tectonice din creieri când disocierea/ nu mai poate fi oprită” – p.42.

Poemele Ioanei Vintilă emană un soi de fascinație și spaimă totodată față de orice determină această leziune sau fragmentare sau ruptură interioară, indiferent în ce zonă a ființei se petrece: „nu există diferențe între iubirea noastră și pansamentul ăsta:/ suturile nu sunt drepte/ & de aici ar putea veni fericirea/ ar putea veni o tornadă care spală vocile răgușite/ și conștiința/ mai ales conștiința/ o limbă-gigant care linge pământul/ & el rămâne tot acolo” (p.53).

Așa cum în registrul oniric visele pot exprima „o autentică poezie a minții” (Ella Sharpe), sau „o religie a minții” (Mauro Mancia), sau pot constitui „o pădure populată cu fantasme în stările lor enigmatice” (Salomon Resnik), în registrul și discursul poetic al Ioanei Vintilă, prin estetizarea maladiei, vectorul său semnificativ duce cumva spre opusul mesajului dostoievskian, „Frumusețea va mântui lumea!”, fiindcă la poetă „frumusețea va fi convulsivă sau nu va fi deloc” (p.25).

Tocmai de aceea, prin discursul său frust, infra sau chiar hiperrealist, poeta nu doar că se diferențiază de, dar este și în contrapunct cu, acele aserțiuni cum că scriitura, poezia, creația sunt vindecătoare: „nu cred în poezie doar ca într-un leucoplast/ de calitate superioară// nu cred în artă ca organ al mentalității” (p.12) sau „o căldură ca un poem spus de un afazic” (p.27)

Așa cum se remarcă în poeme precum vortex, manifest, automatism – pentru a numi doar câteva – poeta, în actul său creator,  este mai aproape de dialectica necunoaștere – cunoaștere de sine („ce crezi că știi despre tine?” (p.25), a sincerității – nesincerității, deschiderii – închiderii în raport cu Sine și cu Altul („mi-am deschis inima obedientă în fața fiecăruia” – p.17) și, aproape ca pe divanul psihanalistului, își permite asociativitatea liberă sau cel puțin are capacitatea ludică de a se pierde printre cuvinte și tăceri, stări tensionant-angoasante și zone de liniștire: „nu te teme// nu îți imaginezi doar cuvintele astea// să nu taci / spune-mi tot ce-ți trece prin minte acum” (p.41), își privește automatismele, ritualurile („& cu dimineți în care/ te ștergi obsesiv cu mâneca la gură/ deși n-ai mâncat nimic”- p.20), ideațiile/gesturile obsesive, afectele cu intensitățile lor uneori paroxistice, ținute dintr-o tăietură tehnică „până la abuz” – cum precizează și Radu Vancu în prezentarea sa de pe coperta 4 a volumului -, ca pe o scenetă de teatru în care poeta este simultan regizor, actor, spectator.

Biografismul discret, elaborat cu eleganță și în tușe fine, este regăsit îndeosebi în autoportretele creionate copilei și tinerei femei, aflate  încă sub dominația unei figuri materne îndeajuns de tandre pentru a ține fricile și a calma rănile fiicei, portretul patern fiind însă eclipsat/estompat:  „când eram mică (…) îmi rodeam unghiile/ nu puteam apuca nimic cu buricele degetelor (…) mă dădeam tare în leagăn/ lăsam capul pe spate norii/ erau vata de sub pansament/ mama împingea când ajungeam în dreptul ei/ îmi zicea/ aici e capătul lumii” (p.31-31).

Autoportretul de femeie tânără aduce în prim-plan inversul estetizării, lasă în avanscenă o suită de imperfecțiuni, eșecuri, urâțenii, stigmate, tare, imagini corporale deformate sau blurate, sub lupa unei condiții nefaste a femininului: „sunt o femeie cu brațe inegale/ & riduri la fel// nu am acceptat  revoluțiile promovate online   steriletul/ să îmi prind părul/ am fost construită după modelul aerodinamic: orice înclinație e aplanată” (p.33)

Inserția inspirată de alăturări aproape asociativ libere, ca într-un discurs/test jungian – „(femeie – păr pubian) (femeie – celulită pe coapse) (femeie – copil) (femeie – deget strâmb) (femeie – inhibiții) (femeie – picioare scurte) (femeie – buze pline) (femeie – alunițele de pe gât) (femeie – singurătate)” – adaugă forțe conflictuale și tensiuni in crescendo, profunzimea explorării și introspecției fiind deja evidentă.

Nu întâmplător am lăsat în finalul acestei succinte cronici imaginea centrală a volumului, aleasă foarte inspirat și ca titlu al său – păsări în furtuna de nisip -, imagine condensată pe multiple registre simultan, și care creează un liant bun între biografism, confesiv, neosimbolism și un existențialism rafinat, ce se construiește în jurul unui axis filosofic-religios: finitudinea în timp a oricărei ființe, cu neputința, leziunea narcisică și spaimele ce o provoacă, versus infinitudinea unui Creator, Dumnezeu, reprezentat de un șaman, un „bătrân” dintotdeauna și pentru totdeauna acolo: 

„nu mă va convinge nimic că stolul ăsta uriaș de păsări nu se va îneca în furtuna de nisip/ așa cum tot nihilismul nu mă va determina să înțeleg sau să accept totul/ cu seninătatea unui dement/ pentru care mai există ceva care să aibă sens” (p.44); „popoarele cataleptice se perindă pe străduțe întortocheate/ cad din când în când în genunchi/ între convulsii/ cer o batistă între dinți// în menghina toracelui/ șamanul se înclină/ din rotocoalele de fum/ se ridică monumentele tăcerii” (p.49)

Luciditatea și claritatea rațiunii este matricea aleasă de autoare până la capăt, soluția mesianică, a Ispășirii, nefiind în poetica sa decât un registru al disperării – speranței ce trebuie acceptat, internalizat, asumat, transformat, fiindcă omul, spre deosebire de Artă, este supus dispariției:

„sunetul unui avion e noua mutilare// moartea pe care-am acceptat-o de la primul rând// mesia/ salvarea// blurează lumina zilei (…) ca niște păsări într-o furtună de nisip/ dispărem odată cu el// & nimeni/ nu își dă seama” (p. 45-46).

Crezul latent al poetei Ioana Vintilă, așa cum transpare ca și fil rouge al întregului său volum, pare a fi nu atât dialectica existențială, nu atât registrul post-uman, ci acea arta poetică in essentia, care să facă, dintr-o viață obișnuită, o  viață creatoare, chiar și atunci când ființa sau mulțimea „se întoarce/ izbește zidul următor”. Așteptăm, prin urmare, provocarea din/cu următorul său volum!

Daniela Luca
Author

Daniela Luca, psihanalist, poet, eseist, a publicat numeroase articole, recenzii, psihocritică, precum și un volum de eseuri și trei volume de versuri, dintre care cel mai recent este „Intermezzo”, Editura Paralela 45, 2017.

Write A Comment