Editura Hyperliteratura ne-a pus la dispoziție un fragment inedit din romanul „Între două fronturi”, de Oana David, volum aflat în prezent în plină campanie de crowdfunding pentru strângerea sumelor necesare publicării și care va apărea, cel mai probabil, în luna aprilie. Sperăm să fie o bună „degustare” livrescă și să vă convingă să precomandați cartea (încă o puteți face aici).
Fragment „Între două fronturi”
„— Dar pe cine avem noi aici!
Mi-am ridicat privirea pe deasupra cupei.
Eu, să fi fost în locul lui Heinrich, dacă cineva s-ar fi materializat pe nesimţite în spatele meu, probabil că aş fi tresărit, ca să nu zic că aş fi făcut o criză complet nedelicată de spaimă. Nu şi el însă. El n-a avut nicio reacţie mai deosebită şi nici expresia feţei nu i s-a schimbat în vreun fel; poate doar o uşoară încordare a umerilor şi spatelui pe spătarul fotoliului, dar a fost atât de puţin perceptibilă, încât nu eram foarte convinsă că nu mi se păruse.
Cel ce apăruse la masa noastră era un tânăr înalt şi spătos, cu părul în cea mai deschisă nuanţă de blond pe care o văzusem vreodată. De fapt, pentru că stătea chiar în lumină şi era tuns foarte scurt, periuţă, luat milităreşte cu maşina pe la tâmple şi pe ceafă, părul îi părea aproape alb. Avea o ţinută gravă şi importantă, pe braţul drept al uniformei negre, cu diagonală din piele, purta banderola lată roşie, iar pe piept insigna ovală argintie a Geheime Staatspolizei, cu acelaşi omniprezent vultur german ce cuprindea în ghearele lui coroana de laur din jurul svasticii.
Era prima mea întâlnire face à face cu preatemutul Gestapo – din nefericire, nu şi ultima –, însă, pe atunci, când ne aflam încă în 1937 şi nu petrecusem decât câteva zile pe pământul Reichului, eram prea crudă şi neştiutoare ca să realizez cu adevărat cu cine aveam de-a face.
— Nu te ridica, Heinz, te rog, i-a spus el, punându-i pe umăr mâna mare şi albă, cu câteva fire de păr auriu foarte deschis pe încheieturile falangelor, ca să-l împiedice să se scoale de la masă, şi în acelaşi timp şi-a întors privirea către mine, cu un zâmbet şi o înclinare scurtă a capului. Avea ochi albaştri opaci, ca de gânsac leşesc, neprietenoşi, mici şi depărtaţi de nas – un nas foarte frumos însă, acvilin, de om ambiţios –, pe o faţă colţuroasă, însă nu lipsită de o oarecare frumuseţe virilă, cu maxilarul zdravăn şi gâtul scurt şi musculos. Dar, spre deosebire de accentul aristocratic al lui Heinrich, lejer şi atrăgător, el vorbea Plattdeutsch-ul din nordul Germaniei, cu sonoritate aspră.
— Ah, Wolf, a zis Heinrich cu aceeaşi politeţe liniştită şi distinsă cu care se adresa tuturor şi şi-a întors capul uşor în direcţia celuilalt. Iar apoi, afişând o umbră de zâmbet ironic în colţul buzelor, a adăugat: Te asigur că viza mea de ieşire din ţară este în perfectă ordine.
— N-am nicio îndoială, mein Freund, a râs respectivul Wolf, dezvelindu-şi dinţii albi şi frumoşi, şi l-a bătut pe umăr cu aceeaşi familiaritate cu care i se adresase, folosindu-i numele diminutiv. Te-am văzut de când ai intrat… cu ce ocazie pe ruta asta? a continuat el, coborându-şi confidenţial glasul. – Şi-a întors din nou ochii înspre mine şi m-a măsurat cu atenţie din priviri. – Şi însoţit de o asemenea frumuseţe răpitoare!…
În faţa complimentului prea cabotin ca să fie cu adevărat nevinovat – sau măcar bine intenţionat –, eu doar am clătinat drăgălaş din cap, fără nicio vorbă.
— Am treabă la Viena, i-a răspuns Heinrich. Wolf Kirchmeyer, mi l-a prezentat el, cu un gest din mână. Wolf, doamna este…
— Divă de cinematograf cu siguranţă, l-a întrerupt el. Untersturmführer Wolf Kirchmeyer, în serviciul Führerului, a precizat apoi cu ostentaţie, în timp ce-mi ridica mâna, ca să o ducă la buze, şi i-am simţit privirea cum mi-a întârziat asupra decolteului cu o secundă mai mult decât ar fi fost oportun. Am plăcerea, Gnädige Fräulein.
— Frau, l-am corectat eu, pe un ton glumeţ, dar crispându-mă în sinea mea. Frau Lucreţia Eleonora Leonida-Lăzărescu. Încântată.
— Doamna este soţia fratelui mamei mele, i-a zis Heinrich, răspunzându-i astfel şi la întrebarea nerostită. Oricât ar suna de ciudat, este mătuşa mea.
— Dar de unde sunteţi, frumoasă doamnă? Vorbiţi o germană splendidă.
— Din România.
— Ah, România, cât de frumos! a exclamat el şi a clătinat din nou din cap, fără să se străduiască însă prea tare. Şi cum vă place la noi?
Mi-am întors ochii către noaptea de dincolo de geam, unde ghiceam liniile Alpilor, şi, cu mintea puţină şi tactul inexistent, atât de caracteristice mie pe atunci, am remarcat în treacăt:
— Cred că ne aflăm deja în Austria, Herr Untersturmführer.
— Adică în viitorul mare imperiu german milenar, mi-a replicat el, pe un ton solemn, grav şi afectat, cu ochii sclipindu-i în cap de satisfacţia pe care i-o stârneau propriile cuvinte.
— Ah! am exclamat după cele câteva momente de tăcere de care avusesem nevoie ca să trec cu bine peste impresia pe care mi-o lăsaseră cuvintele lui. Viitorul mare imperiu german milenar, am repetat, cu glasul meu cel mai afabil şi întorcându-mi din nou privirea înspre fereastră. Îmi place. Foarte mult chiar. Îmi adânceşte simţul istoriei… Până undeva dincolo de era noastră, prin perioada migraţiilor popoarelor.
Dar, spre deliciul meu – care, pe atunci, când încă eram atât de rizibil de ingenuă, înainte să fiu înecată de torentul evenimentelor de mai târziu, mi se părea întotdeauna aşa de amuzant să îmi fac interlocutorii de ocazie să se întrebe dacă nu cumva eram oare mai inteligentă decât ar fi fost potrivit pentru o femeie sau pur şi simplu doar nesfârşit de proastă –, Untersturmführer-ul n-a reacţionat în niciun fel. Se uita în continuare la mine mut, cu faţa încremenită într-o mască amabilă, având aerul că aştepta să mai zic ceva.
Au trecut câteva momente.
Heinrich, la fel de netulburat ca şi până atunci, şi-a ridicat capul către el şi i-a zis:
— Nu este nevoie să te prefaci că ai înţeles, Wolf. Serios că nu. Doamna posedă un simţ al umorului cel puţin neobişnuit. Te asigur că nu e nimic nou pentru dumneaei ca lumea să nu-i priceapă glumele. Din experienţă vorbesc, desigur.”
