Editura Polirom vă prezintă un fragment din romanul Silex, de George Cornilă, publicat de curând în colecția Ego. Proză.
În urma unui accident, un scriitor încearcă să își rememoreze viața, însă este incapabil să mai discearnă între faptele și persoanele reale și întâmplările și personajele din cărțile pe care le-a scris, le-a tradus și le-a citit. Cu vocea unui narator nesigur, ale cărui povești sunt mereu dezmințite, Silex înfățișează o istorie a fărâmițărilor interioare și o meditație amplă asupra memoriei, a identității‚ a imaginii pe care ne-o construim, a minciunilor pe care ni le spunem, a răului pe care ni-l facem unii altora sau nouă înșine.
George CORNILĂ (n. 1986, Focșani) a debutat cu romanul Cu dinții strânși (2007; reeditat în 2022). Au urmat romanele Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014; 2021), Regele lupilor (2016), Expurgo (2018; 2019) și Diluvium (2019), biografia romanțată Hasdeu. Duhuri (2023), volumele de povestiri și nuvele Arlequine (2018), Entropic (2020) și Rezervația (2022) și cartea cu povești pentru copii Toxi Foxy (2018), pentru care a primit mai multe premii naționale și internaționale. Este prezent cu proze în peste zece antologii apărute în România și Marea Britanie. A fost copywriter, secretar general de redacție și redactor-șef. Face traduceri din literatura americană și britanică, scrie articole pentru Dilema veche, Observator cultural, Familia, Matca literară, Luceafărul de dimineață, Salonul literar și Aphelion (SUA) și ține ateliere de scriere creativă. Visează la o casă pe plajă, cu o cameră uriașă doar pentru bibliotecă și o cameră ceva mai mică pentru pisici.
Fragment
Evitam să merg acasă la Abel. O făceam doar când nu aveam bani să ne ducem la o cârciumă și vremea era prea urâtă pentru a sta pe afară. Deși eram fascinat de miile de cărți pe care le avea și îmi plăcea, la fel ca în copilărie, să scormonesc prin ele, locul mă întrista ca niciun altul. Mă atrăgeau clădirile părăsite, însă nu și paraginile locuite. La rândul său, Abel petrecea cât de puțin timp putea acolo. Prea multe amintiri urâte, mă gândesc.
În copilărie, locuise cu ai lui în cartierul Uranus, pe Strada Minotaurului, fapt care putea explica într-o oarecare măsură mica sa obsesie pentru labirinturi. Se mutaseră lângă Foișorul de Foc după ce începuseră demolările de pe Dealul Spirii pentru construirea Casei Poporului. Era o casă veche de vreo sută de ani, mică și văruită cândva într-un galben care fusese vioi la vremea lui, dar acum arăta bolnăvicios, patru încăperi întinse pe un singur cat. Pereți îmbâcsiți, mai mult ghiciți în spatele turnurilor de cărți care nu mai aveau de mult cum să încapă în biblioteca din scândurile căreia Abel îmi mărturisise la un moment dat că ar vrea să-i fie asamblat sicriul, podele scârțâitoare, acoperite cu mochete uzate și aspre ca iarba uscată, mobilă demodată, roasă de carii despre care Abel vorbea cu afecțiune, ca despre niște animale de companie, așa cum o făcea și în privința celor două colonii de furnici, roșii și negre, care trăiau în părțile diferite ale casei și care erau în război una cu cealaltă. Abel le numea „minusculozități conlocuitoare”.
Miros de fum stătut și de lignină descompusă. Acoperișul era găurit și, când ploua, picura în străchinile așezate cu precizie pe podea și în care călcam mereu după ce ne îmbătam. Două ferestre zidite înspre stradă, ca să păstreze mai bine căldura, căci iarna frigul pătrundea pe la geamuri, în ciuda cârpelor îndesate pe sub cercevele. Periodic, rămânea fără apă și curent electric.
Camera lui din copilărie rămăsese neschimbată, o capsulă a timpului, la fel cum rămăsese și propria-mi cameră, în apartamentul părinților mei. Tapet crem, scorojit și umflat de ani, un birou școlăresc sub o aplică verde, deasupra căreia erau lipite trei postere: Audrey Hepburn în My Fair Lady, Elizabeth Taylor în Who’s Afraid of Virginia Woolf? și Rita Hayworth în Gilda. Un pat îngust, ca de cazarmă, un scaun cu șezătoare tapisată, mormane de cărți. Aerul părea mai gros acolo, încărcat de prezența copilului Abel. Mereu când mă găseam în acel loc mă gândeam la băiatul ăla, încercam să mi-l imaginez, să-i ghicesc purtarea și obiceiurile, bucuriile și speranța, încrederea fără temei în oameni și în viață. Copil care avea să rămână singur, fără să fi ales asta, învățându-se să trăiască precum un troglodit, cu o coajă de pâine și un pahar de apă clorizată, construind turnuri de cărți, în care să se refugieze, să se închidă, ca un personaj de basm.
Toată casa înțesată, cărți peste tot, munți de cărți înălțându-se până la tavanul crăpat și igrasios, printre care erau trasate pasaje înguste, pe unde ne strecuram ca niște șobolani, cu băgare de seamă, să nu dărâmăm totul peste noi. Abel zicea că, asemenea lui Borges, nu putea să doarmă dacă nu era înconjurat de cărți.
Odată, mi-a mărturisit că i-ar fi plăcut să piară strivit de cărți, la propriu, nu doar la figurat.
— Și, ca un fel de blestem, adăuga, cel care vrea să mă scoată de acolo să nu poată fără să citească mai întâi toate cărțile sub care sunt îngropat.
Cu toată grija noastră, tot mai scăzută cu trecerea orelor, inevitabil, câte un turn se surpa, ridicând un nor de praf.
Ne petreceam ziua, adeseori și noaptea, stând pe două scaune tapițate și mâncate de molii ce încadrau o măsuță joasă și lipicioasă, pe care uneori se dădeau lupte crâncene între cele două colonii de furnici, beam și fumam și vorbeam despre literatură, despre noi ca personaje de roman, despre viața ca o carte încă neterminată, dar care e sortită să aibă mereu același final. Despre 2-ul lui Gladyson, Treimea lui Herjólfsson, Minciunile lui Ilari Nemoy, Omul simplificat al lui Rodrigo Pantalone, basmele lui Ja’far ibn Šahryār.
Când înțepeneam, mă ridicam și căutam prin mormane. Mereu găseam ceva nou, neștiut mie, și atunci Abel îmi făcea un scurt rezumat, iar dacă eram interesat, mă lăsa să citesc, uneori și o oră-două, în timp ce el stătea lângă mine, în tăcere, ducând din când în când paharul la gură. Mă lăsa să citesc acolo pentru că nu împrumuta niciodată cărți. Era cel mai altruist om pe care-l întâlnisem vreodată, și-ar fi dat cămașa de pe el, ar fi împărțit cu tine ultima coajă de pâine și ultima gură de tărie, dar nu-și înstrăina niciodată cărțile. Mai degrabă, dacă socotea că trebuia neapărat să citesc o anumită carte, își dădea ultimii bani ca să-mi cumpere un exemplar.
Într-una dintre dăți, când Abel perora că-i important să citești Divina comedie, dar că-i și mai important să treci prin Comedia umană, o carte s-a prăbușit dintr-o coloană care urca până la tavan. Alephul lui Borges. Abel a cules-o de pe podea, a scuturat-o, a frunzărit-o, a ajuns la Casa lui Asterion. Prin praf și vapori etilici priveam turnurile de cărți și mi se părea că acestea se formaseră natural, ca niște stalagmite, poate din nostalgia cărților după verticalitatea copacului, în timp ce Abel îmi vorbea despre Knossos și Gortyna și Lemnos și Crocodilopolis și Clusium și Ierihon, despre I’itoi al tribului Tohono Oʼodham și vindecătorii sangomas ai poporului tsonga și chakravyuha și pietrele din Insulele Solovețki și labirinturile scandinave construite pentru a prinde troli, despre dalajul meandric al podelelor catedralelor gotice din Chartres, Reims și Amiens ori al bazilicii Sf. Reparatus din Orléansville, despre taurokathapsia, Lawrence Durrell, Willard Stanton Small și Dedal în postură de demiurg.
Mi-am amintit de o pictură mai veche a Evei, cam de când îl descoperise pe George Frederic Watts, în care era înfățișat cuplul primordial furișându-se printr-un labirint, iar după un colț se ițea un șarpe cu coarne. Eva îl numise șarpele-bou.
— Într-un labirint, m-a adus înapoi glasul răgușit al lui Abel, majoritatea se identifică cu Tezeu, însă în realitate mai toți suntem niște bieți minotauri. Iar cel mai greu lucru nu este să ajungi în centru, unde crezi că te așteaptă vreun tezaur, nici că ucizi fiara antropofagă care te pândește, ci să găsești o cale de ieșire.
Și eu i-am mărturisit că uneori mă simțeam ca John Murdoch încercând să ajungă la Shell Beach.
Într-o noapte, când eram amândoi lemn, cu creierii îndurerați de un vin ieftin pe care-l cumpărase la litru de la cramă de pe Moșilor, și priveam unul la celălalt cu gura căscată, în semiîntuneric, lângă o lampă cu gaz lăsată pe podea, neștiind ce să ne mai spunem, dacă mai era ceva de spus, am simțit deodată că s-a făcut foarte frig. În timp ce-l întrebam dacă așa i se părea și lui, un turn de cărți s-a prăbușit.
— Vezi, din cauza asta nu pot să vând casa, mi-a zis el, tușind de la praf.
— Din cauza frigului? am bălmăjit, uitându-mă spre ferestrele negre.
Aș fi râs dacă nu m-ar fi durut atât de tare capul.
— E mama, mi-a răspuns cu tonul cuiva care e nevoit să explice evidentul. E ziua ei azi și cred că a venit să vadă dacă sunt bine. Dacă aș vinde casa, n-ar mai ști unde să mă găsească.
