Editura Polirom vă oferă un fragment din povestirea „Vagonul cu porno”, care face parte din din volumul Bărbatul din spatele ceţiide Florin Irimia, apărut în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, și în ediție digitală.

Băiețelul introvertit, dar foarte curios în privința tainelor vieții din Misterul mașinuțelor chinezești se întoarce în noul volum semnat de Florin Irimia. Acum, povestire după povestire, se conturează maturizarea lui, cu suișuri și coborîșuri, cu pierderi dureroase, dar și mici sclipiri de lumină. Viața personajului devine o călătorie care pornește odată cu găsirea unei cărți misterioase într-un vagon cu maculatură și îl poartă din lumea reală în lumea viselor și înapoi, din Macedonia, unde a petrecut o vacanță în copilărie, la Berlinul iubit al maturității. Bărbatul din spatele ceții construiește, cu fiecare episod, un bildungsroman emoționant, povestea unei vieți aflate mereu la răscruce, dar care merită trăită, pentru a-și împlini menirea.
Florin Irimia s-a născut în 1976 la Iași. Este cadru didactic la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Scrie cronică literară din 2001, în calitate de colaborator al revistelor Dilemateca, Noua literatură, Observator cultural, România literară și Suplimentul de cultură. În 2009 debutează ca prozator în revista Noua literatură (sub pseudonimul Eduard Tăutu), iar în 2011 publică la Editura Brumar romanul Defekt, laureat al Festivalului Primului Roman de la Chambéry, Franța, 2013. La Editura Polirom
i-au apărut romanele O fereastră întunecată (2012) și Cîteva lucruri despre tine (2014), precum și volumul de povestiri Misterul mașinuțelor chinezești (2017).
Cada – fragment
„În urmă cu câțiva ani ne-am hotărât să aducem în casă o a doua pisică. Inițial am hrănit-o afară, încă de pe vremea când era pui și nici măcar nu-și dădea seama că-i voiam binele. Apoi, încet-încet, cu multă răbdare și tact, am reușit s-o îmblânzim, s-o convingem că mâinile care îi netezeau blănița tărcată, având un model foarte asemănător cu faimoasele pete din testele Rorschach, dar altfel cam ponosită, nu se vor transforma niciodată în unelte de ciomăgit și că dacă o luam în brațe nu era ca să-i facem rău, ci dimpotrivă, pentru că voiam s-o alintăm și să-i oferim căldură, și sufletească, dar mai ales fizică, pentru că afară era frig, iar ea dârdâia mai tot timpul. Treptat a devenit tot mai receptivă la astfel de gesturi și acum, când ne-ntorceam din oraș și parcam mașina, apărea imediat de pe unde se tupila în restul timpului, venea la noi aproape în fugă și de fiecare dată cu codița în sus, iar când primea de mâncare începea să toarcă și să se frece de noi, după care, în semn de recunoștință, ne conducea până la intrarea în bloc, vorbindu-ne în pisiceasca ei, lucru care ne amuza teribil. Apoi, într-o zi, după ce-am găsit-o pleoștită, vârâtă sub o mașină, udă leoarcă, deși afară nu plouase, cu buza de jos umflată și o ureche mușcată, din care încă-i curgea sânge, ni s-a părut cumva absurd să n-o luăm în casă, măcar, ne-am zis noi atunci, cât s-o punem pe picioare.
Odată ajunsă în casă, s-a acomodat destul de repede cu noul „amplasament“, chit că în primele două zile a stat pitită aproape tot timpul sub un dulap, ieșind de-acolo doar noaptea, după ce noi ne culcam și în casă nu se mai auzea nici un zgomot, în afară, bineînțeles, de cel pe care-l făcea ea, explorând puțin câte puțin strania alcătuire a lumii în care fusese adusă, găsindu-și treptat un colțișor al ei, care era un fotoliu, dar de pe care sărea imediat, ori de câte ori ne vedea apropiindu-ne, de parcă am fi surprins-o făcând ceva nepermis, ceva pentru care fusese în prealabil aspru certată.
Așa cum era de așteptat, „pusul pe picioare“ n-a durat foarte mult, însă de-acum nici unul din noi nu mai lua în calcul varianta în care am fi putut duce pisica înapoi, mai ales că, pe zi ce trecea, părea că se simte din ce în ce mai bine împreună cu noi, în noua ei casă. Așa că în loc s-o ducem afară, am dus-o la veterinar pentru o consultație de rutină și când consultația n-a scos nimic la iveală, pentru o operație de sterilizare. Gata, de-acum era a noastră. Mission accomplished? Nu tocmai.
În tot acest timp, suficient de stresant pentru pisica cea nouă, pisica cea veche urmărise cu suspiciune crescândă evenimentele care se succedau cu repeziciune de la o zi la altă și la un moment dat a hotărât că trebuie să-și manifeste puțin dezacordul. Obișnuită să fie stăpână absolută peste casă, să nu-și împartă teritoriul cu nimeni și, mai ales, să fie singura care se bucură de atenția noastră, Rosina a reacționat cum ar fi reacționat cele mai multe pisici aflate în aceeași situație, adică cu un amestec de ostilitate și nedumerire, presărat doar din timp în timp cu ceva curiozitate, care, de altfel, se stingea repede. Disconfortul însă nu părea semnificativ, iar noi ne-am grăbit să răsuflăm ușurați, gândindu-ne că, pe măsură ce timpul va trece, gradul ei de toleranță va crește, ba poate chiar, într-o zi, cele două vor deveni prietene. Că nu avea să fie așa ne-am dat seama în săptămânile care au urmat, când am remarcat cu îngrijorare că, dacă se schimbase ceva în dinamica interacțiunilor dintre ele, schimbarea era eminamente în rău.”