Editura Polirom vă invită să citiți o proză din volumul „Oameni în trening”, de Robert Şerban, apărut de curînd în colecția „Ego. Proză”.
„Robert Șerban se avântă în proză cu același elan, cu aceeași poftă de a crea lumi ca în poezie. Își încordează mușchii, își reglează respirația, se așază reglementar la startul probei de 100 de metri, așteaptă semnalul și țâșnește. Dar ca să ajungi la finiș ca un campion e nevoie de accelerație, fuleu și viteză. Le are Robert? Le are. Adică simte (și știe) cum să aducă proza la linia de sosire, din fraze puține, cu tensiunea în crescendo, cu un pas epic bine reglat, precipitat spre cele mai neprevăzute finaluri. Iar ceea ce îți rămâne în minte după ce ai asistat la spectaculoasa cursă contracronometru e imaginea unei lumi ciudate. O lume a periferiei, când veselă, când mai degrabă tristă, când viu colorată, când dezolant de cenușie, în care se trăiește paroxistic, dar cel mai des se moare. Robert Șerban, autorul acestei lumi, aleargă prin ea ca un prozator în trening. Doar că pe echipamentul lui stă scris Nike.” (Adriana Babeți)
„După ce ai cucerit regina literaturii (poezia), de ce te-ai uita la o simplă marchiză (proza scurtă)? O dietă nesănătoasă, lipsa exercițiilor fizice, fumatul? Având în vedere vârsta lui Robert Șerban – 27 de ani –, cred că este vorba de toate la un loc. Așa c-a intrat în marchiză cu aplomb înconjurat de nori de fum și pentru că destul de recent povestirea părea că începe să cucerească publicul datorită unor buni scriitori, însă acum aproape toți au murit. Și iată că debutează-n zonă un poet și scrie o carte categoric remarcabilă. Nu știu dacă va rămâne cu marchiza, se va întoarce la regină sau va trece la chelar (romanul). Dar sunt convins că merită să-i admirați oamenii în trening, alcătuiesc o întreagă lume.” (Răzvan Petrescu)
Robert Șerban este scriitor, jurnalist și om de televiziune. Absolvent al Facultății de Construcții din Timișoara și al Facultății de Arte și Design din același oraș. Ca scriitor, a obținut numeroase premii și distincții, printre care: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), Premiul revistei Observator cultural pentru cea mai bună carte de poezie (2006), Premiul revistei Orizont pentru poezie (2015), Premiul revistei Ateneu pentru poezie (2016), Premiul agentiadecarte.ro pentru poezie (2019). Este realizator și moderator al emisiunii de televiziune Piper pe limbă (Premiul SIMFEST 2011 la secțiunea talk-show), redactor al revistei Orizont și publicist comentator la Banatul Azi. Alte volume apărute la Editura Polirom: Scriitori la poliție (volum coordonat, 2016), Ascuns în transparență (împreună cu artistul vizual Pavel Vereș, 2017), Tata, eu glumesc serios! (împreună cu Tudor Șerban, 2018).
FRAGMENT
„Cea care stă întotdeauna
Ştergătoarele cârâiau precum ciorile şi se agitau pe parbriz ca să facă faţă ploii. Degeaba, se rupsese cerul. Romi era cu amândouă mâinile pe volan şi se binocla la stopurile maşinii din faţă. Ba se aprindeau, ba se stingeau. Ca nişte semnalizatoare. Aşa‑i în aglomeraţie. Fiindcă tot românul îşi scoate maşina când plouă. Şi când e soare. Zăpadă. Vânt. Grindină. Lună plină. Eclipsă.
Când s‑a apropiat de intersecţia cu Socului, i‑a atras atenţia o tipă care aştepta la semafor. Avea o umbrelă ce o proteja vag de ploaia torenţială. Era o frumoasă femeie fleaşcă. Ajuns în dreptul ei, Romi a frânat şi i‑a făcut semn să treacă. Ea i‑a arătat: era roşu. El a insistat: se oprise tocmai ca să o lase. Ea a dat din cap a mulţumire şi i‑a arătat încă o dată semaforul. „Asta‑i bună!“, a gândit Romi. Tocmai trecuseră trei inşi pe acolo, în fugă. Pe roşu. Cine naiba stă, pe nenorocirea asta, la semafor? Nici pe străzi nu vezi oameni, dar la…
Claxonat de cei din spate, Romi a pornit, însă a semnalizat dreapta. Şi imediat după intersecţie a oprit, cu avariile aprinse. A întors capul şi a văzut cum femeia a trecut când s‑a făcut verde pentru pietoni. A ajuns pe partea cealaltă a străzii şi s‑a oprit din nou. La celălalt semafor. Nu era nicio maşină pe Socului, putea să treacă fără probleme. Dar ea aştepta. De ce naiba stătea? Nimeni pe lumea asta, pe o ploaie ca asta, nu stă!
S‑a schimbat culoarea şi a trecut. Cu un mers măsurat, calm, dar hotărât. Un mers de doamnă. Când s‑a apropiat de maşină, Romi a deschis geamul din dreapta şi i‑a zis:
— Nu vreţi să vă duc? Toarnă…
Femeia a întors capul spre el şi i‑a spus:
— Sunteţi amabil, dar nu se face să urci în maşina unui necunoscut. Şi mulţumesc că m‑aţi invitat să trec, mai înainte…
Romi a dat să mai spună ceva, însă femeia şi‑a continuat drumul.
Toată săptămâna s‑a gândit la ea. Şi la cât de tâmpit a fost că n‑a insistat. Că nu s‑a dat jos din maşină şi că i‑a vorbit ca un golan, pe geam. Dar atunci n‑a vrut decât să o ajute. Atât. Totuşi, a fost un mare prost. Unul care sâmbătă după‑masa, în drum spre Auchan, era să facă accident: a văzut‑o. Şi cât pe‑aci să intre în ăla din faţă, care a încetinit brusc, fiindcă şi el a văzut‑o. În intersecţie, în uniformă, cu chipiul pe cap, cu mănuşi albe şi cu fluierul în gură, dirija circulaţia.”
