Grație Editurii Humanitas, putem pune la dispoziția cititorilor www.omiedesemne.ro un fragment din volumul recent apărut „Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine”, de Anders Nygren (Humanitas, 2019, traducere de Wilhelm Tauwinkl).

„Prefacerile ideii creștine de iubire în decursul timpurilor pot fi înțelese doar dacă nu scăpăm nicicând din vedere că aceasta s-a hrănit din două lumi spirituale esențialmente diferite.

Punctul de plecare îl constituie propovăduirea neotestamentară despre agape, însă istoria ulterioară nu e o dezvoltare simplă și în linie dreaptă pornind de la acest punct de plecare. În ea au fost incluse influențe puternice ale concepției eleniste despre eros.

Privind istoria de mai târziu a creștinismului, ne putem pune adesea întrebarea dacă ceea ce apare acolo ca iubire creștină încă mai are ceva în comun cu agape din creștinismul primar sau, dimpotrivă, se află sub influența motivului eros.

În prima parte a lucrării au fost comparate cele două lumi. Dacă vorbim de iubire în aceste contexte diferite, ea are în fiecare din ele o cu totul altă semnificație.

Eros, motivul central al soteriologiei eleniste, este o iubire de tip râvnitor, egocentric. Omul ocupă aici poziția dominantă, în același timp ca punct de plecare și ca țel. Punctul de plecare pentru eros este nevoia omului, iar țelul, satisfacerea acestei nevoi.

Caracteristică pentru calea de mântuire a eros-ului este urcarea omenescului la divin. Sufletul omului e privit ca având esență divină. E nevoie doar să-și amintească de înălțimea sa, să devină conștient de aceasta și să nu-și mai caute satisfacție în lucrurile schimbătoare și pieritoare.

Adevărata înțelepciune constă în îndepărtarea de cele trecătoare și urcarea, pe aripile sufletului, la lumea superioară, unde sufletul își avea patria, cu toate că fusese întemnițat în închisoarea trupescului. Eros-ul e dorul de casă al sufletului, e năzuința spre ceea ce-i poate da adevărata îndestulare și satisfacție.

Eros-ul e diploma de înnobilare a sufletului și, în același timp, un simptom pentru înjosirea sa prezentă. Eros-ul e dovada faptului că sufletul ține de o existență superioară și că în starea actuală duce lipsă, cu durere, de ceea ce are nevoie potrivit naturii lui.

În eros, sufletul își întreprinde înălțarea la cer, atât cu strădanie îndârjită, cât și cu o viziune extatică și o bucurie frenetică. În această urcare a eros-ului se manifestă un spirit asemănător cu dezlănțuirea titanilor în cer. Chiar în forma cea mai elevată, eros-ul își păstrează caracterul egocentric.

Agape, iubirea în sens creștin, este de cu totul alt gen. Nu are nimic de-a face cu râvna și dorința. „Nu caută ale sale“, nu urcă, asemenea eros-ului, pentru a-și asigura avantajele, ci este jertfă și dăruire de sine. Faptul că iubirea creștină poartă această amprentă se explică, în ultimă instanță, prin aceea că modelul ei este iubirea lui Dumnezeu.

Aici, omenescul nu e urcat la divin, ci divinul coboară, în iubire îndurătoare, la omenesc. Agape este în primul rând iubirea lui Dumnezeu, care și-a revelat sensul și conținutul cel mai profund prin Crucea lui Hristos și prin dăruirea de sine a lui Hristos pentru cei păcătoși.

Din aceste două surse izvorăște concepția despre iubire pe care o întâlnim, sub felurite forme, în istoria creștinismului, sub numele de „idee creștină de iubire”. De fapt, e impropriu să vorbim despre ideea creștină de iubire ca despre o idee unitară.

În realitate, e vorba de o serie de concepții diferite, care au apărut datorită faptului că cele două concepții despre iubire amintite s-au ciocnit. Când predomină agape a creștinismului primar, când eros-ul elenismului; dar, în general, e vorba de o combinație între cele două.

Până în acest punct al expunerii noastre am putut trata cele două concepții despre iubire separat și relativ independent, din rațiuni atât de ordin principial, cât și de ordin istoric. Din punct de vedere principial, era nevoie ca mai întâi să delimităm cele două motive fundamentale.

O asemenea delimitare și lămurirea noțiunilor e o premisă necesară pentru a putea caracteriza fructuos cele două concepții și înțelege forțele motrice. Dar se mai adaugă și faptul că cele două motive fundamentale, privite istoric, se delimitează clar unul de altul în punctul lor de plecare.

Totuși, din primul ceas al creștinismului, a dominat o legătură constantă între cele două lumi. Nu doar când creștinismul a părăsit tărâmul palestinian, intrând într-un mediu nemijlocit elenist, au început să se creeze conexiunile între cele două lumi; legături existau de la început.

Orice încercare de a prezenta o formă foarte timpurie de creștinism drept absolut lipsită de influențe eleniste eșuează, din pricină că deja iudaismul – în ciuda exclusivismului său –, înainte de apariția creștinismului, a trecut printr-un proces de elenizare nu lipsit de importanță.

Și totuși, cele două concepții despre iubire pot fi tratate ca relativ independente față de punctul lor de plecare, mai ales dacă e vorba de motivele fundamentale. Căci, oricât de greu ar fi să delimităm exact, în privința detaliilor, caracterul elenist și cel creștin, între motivele fundamentale delimitarea poate fi făcută clar și precis.

Cunoscând cum arăta religiozitatea elenistă, nu putem avea nici o îndoială că aceasta era dominată de motivul eros, neacordând, în principiu, nici un loc motivului agape. Tot atât de limpede e că creștinismul primar este străin de motivul eros și e dominat de motivul agape.

De fapt, nu e deloc surprinzător că cele două motive fundamentale se află, în punctul de plecare, atât de clar într-un raport de opoziție. Atât motivul eros, cât și motivul agape au ceva atât de angajant și de copleșitor în sine, încât e foarte greu de înțeles cum poate cineva care a ajuns, cu toată seriozitatea, în sfera unuia dintre motivele fundamentale să mai aibă loc pentru celălalt.

Cineva care a fost prins în mișcarea ascendentă irezistibilă a eros-ului și vede în divin doar viața fericită autosuficientă, care, prin frumusețea sa încântătoare, aprinde în toate ființele inferioare o năzuință irezistibilă spre participarea la această frumusețe – cineva care consideră că divinul este Cel Nemișcat și că Acesta doar prin eros, pe care-l suscită, poate pune totul în mișcare spre sine cum ar putea găsi vreodată ceva divin într-o iubire care se dăruiește precum agape și coboară la cel slab și pierdut?

N-ar trebui să i se arate acest lucru drept nebunie? Iar, pe de altă parte, cineva învins și stăpânit, în adâncul lui, de Crucea lui Hristos și care a cunoscut de ce fel e iubirea dumnezeiască prin dăruirea de sine a lui Hristos cum ar putea să lege toate astea de ideea de iubire ascendentă, egocentrică?

Atâta vreme cât cele două motive de iubire trăiesc păstrându-și forța lor originară, trebuie să se excludă reciproc. De aceea descrierea celor două motive în starea lor inițială a putut servi în atât de mare măsură ca fundament al opoziției principiale ce domnește între ele.

Căci, chiar dacă încă de foarte timpuriu se poate depista un anumit contact între cele două motive – să amintim aici polemica lui Pavel împotriva gnozei, atenuarea incipientă a ideii de agape la Ioan, „schema alexandrină a lumii“ și „calea descendentă” sau formula lui Plotin „Dumnezeu este eros“ –, acesta nu poate fi numit cu adevărat dispută. Se poate spune cel mult că cele două motive se ating.

Dacă ne îndreptăm acum spre istoria ulterioară a ideii de iubire, observăm că relația devine cu totul alta. Destul de devreme se distrug toate stăvilarele, iar curentele se pot ciocni fără piedici sau pot intra în confluență.

Se ajunge la o luptă care se întinde pe tot parcursul istoriei creștinismului. În această luptă se pune problema care din cele două motive fundamentale – motivul creștin primar agape sau motivul elenist eros – determină conținutul iubirii creștine, punându-și, în general, amprenta asupra interpretării creștinismului.”

ANDERS THEODOR SAMUEL NYGREN (1890, Göteborg–1978, Lund) și-a încheiat studiile de teologie în 1912, după care a fost, câțiva ani, pastor evanghelic luteran.

Din 1921 a început să predea filozofia religiei la Universitatea din Lund, iar după doctoratul în teologie (1923) a devenit profesor de teologie sistematică la aceeași universitate, concentrându-se pe etica teologică.

S-a implicat în dezbaterea internațională despre creștinism și nazism în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În 1947 a fost numit președinte al Federației Luterane Mondiale, iar în 1949, episcop de Lund.

După pensionare (1958) și-a continuat cercetările și a predat câțiva ani la universități americane.

Principala sa lucrare este cea de față, Eros și agape. Prefaceri ale iubirii creștine, publicată în 1930 (partea I) și 1936 (partea a II-a), în limba suedeză și, în același timp, în limba germană, în traducerea soției sale, Irmgard.

Au apărut apoi traduceri în daneză, engleză, franceză, spaniolă, italiană și chineză. De-a lungul timpului, chiar și la cincizeci de ani de la prima apariție, au fost publicate numeroase reeditări ale originalului, precum și ale unora dintre traduceri.

Cartea conține 656 de pagini, are prețul promoțional de 95 lei (redus de la 119 lei, 20% discount) și poate fi comandată deja de pe LIBHUMANITAS.

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment