Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul „Instinct de supraviețuire”, de Mircea Pricăjan, apărut de curând în colecția „Ego. Proză”.
«Un băiat neastâmpărat se apropie nepermis de mult de o prăpastie, altul își rupe o mână căzând în timp ce cască ochii după un avion, iar o fetiță urmărește vrăjită un episod din serialul de desene animate Sofia Întâi. Par lucruri cât se poate de firești în viața unui copil, însă toate aceste situații – ca și celelalte din volum – au în spatele lor lumea disfuncțională a adulților, aflați într-o continuă pendulare între ce a fost și ce va fi și niciodată atenți la ceea ce există în jurul lor. Iar când acești adulți intră în acțiune, mânați de instinct și dorință, nu fac decât să-și arate fragilitatea în fața adevărurilor cu care se confruntă.
Instinct de supraviețuire cuprinde nouă texte de citit dintr-o suflare, în care detaliile cântăresc mai mult decât se vede la suprafață.»
Mircea PRICĂJAN s-a născut pe 2 septembrie 1980, la Oradea. A absolvit Facultatea de Litere din orașul natal, cu o lucrare despre maestrul literaturii horror și mystery, Stephen King. A debutat în 1997, cu proză scurtă, în suplimentul cultural al unui ziar local. A publicat romanele În umbra deasă a realității (Editura Universității din Oradea, 2002), Calitatea luminii (Polirom, 2016), Pumn de Fier (Polirom Junior, 2018), Murmur (Humanitas, 2023) și Gașca (Polirom Junior, 2024) și volumul de proză scurtă Perseidele (Charmides, 2019). A tradus din limba engleză peste 60 de volume, a îngrijit apariția mai multor reviste literare online, deopotrivă în română și în engleză, iar în anul 2012 a fondat Revista de suspans. Între 2003 și 2020 a fost redactor la revista de cultură Familia, iar în anul 2021 a devenit redactor-șef al publicației.
Fragment
Multă vreme avea să îşi amintească mîna lui sigură. Încheietura scurtă şi palma cu degete groase ţinînd radiografia la lumina săracă, singura sursă de lumină care putea acolo să treacă prin foaia de plastic, să arate acele desene curioase, care ei nu‑i spuneau nimic, dar care ştia că reprezentau oscioarele fragile ale fiului ei. E grav, cît e de grav? ar fi vrut să întrebe. Nu e grav, aşa‑i? Se tot muta de pe un picior pe celălalt, se străduia să nu pară mai agitată decît se simţea – şi era foarte agitată. Nu îndrăznea să se întoarcă spre Bogdi, îi auzea suspinele în spate, pe băncuţa unde îl lăsase, dar se temea cumva că, dacă îl va pierde din ochi fie şi numai pentru o clipă pe omul cu mîini sigure, el va dispărea, se va face nevăzut şi atunci ea va rămîne din nou singură. Singură şi disperată, fără ajutor în acea duminică ce începuse atît de bine şi continuase catastrofal.
Mirosul înecăcios de tămîie îi învelea creierul ca o batistă udă. O compresă cu oţet. La început îi înţepase ochii, o făcuse să tuşească în pumn (şi ce tare răsunase asta sub cupola împodobită cu îngeri!), dar apoi se obişnuise, se forţase să se obişnuiască, clipise des de cîteva ori, înghiţise încet, aproape forţat, şi venise spre bărbatul care tocmai se ridica în picioare în strană. Tremuratul nu şi‑l putuse stăpîni însă; îşi simţea genunchii fragili, două articulaţii şubrede care în orice clipă o puteau trăda, şi atunci nimic nu ar mai fi oprit‑o să se prăbuşească pe marmura din catedrală, să cadă ca o păpuşă de lemn căreia i s‑au tăiat sforile. Căci exact aşa se simţea. De cînd îl văzuse pe Bogdi venind spre ea palid ca o nălucă şi ţinîndu‑şi mîna dreaptă lipită de piept cu stînga, de cînd îi văzuse privirea rătăcită, nehotărîrea şocului din care încă nu ieşise, de atunci Mara simţise că o parte din ea se goleşte, miezul acela dur despre care crezuse întotdeauna că o va proteja la greu – şi care de multe ori asta şi făcuse, cum altfel ar fi avut curajul să‑l ia pe Bogdi nu mai departe de alaltăieri şi să vină taman pînă la soră‑sa, la cinci ore distanţă cu microbuzul, doar ei doi, aşa, pe nepusă masă, fără să anunţe pe nimeni, cu siguranţă nu pe Cristi? – miezul ei dur făcuse puf! şi dispăruse, lăsînd în urmă doar carcasa, doar corpul separat de conştiinţa sa… Iar corpul pur şi simplu nu se mai oprea din tremurat!
Nu‑i nimic grav, aşa‑i?… Cuvintele, dacă i‑au ieşit pe gură, n‑au ajuns la urechile bărbatului. Sau, dacă au ajuns, el a ales să nu le acorde atenţie. Atenţia lui era îndreptată numai şi numai spre radiografia pe care o ţinea în lumina becurilor de deasupra statuetei sfîntului Anton. Strîngea din ochi ca să vadă mai bine. Ceva nu era destul de clar. Mara îşi dădea seama că bărbatul nu era pe deplin lămurit. Apropia şi îndepărta foaia de plastic pentru a o studia cînd în detaliu, cînd în ansamblu. Într‑un tîrziu, i‑a dat radiografia înapoi fără nici o vorbă şi s‑a dus îngîndurat la băieţel. Mara s‑a luat după el ca o trestie trasă de vînt.
