Am ales ca titlu citatul din Horia-Roman Patapievici („Anii urii”, Editura Humanitas, 2019) nu pentru că îmi doresc să dezvolt ideea și să spun ce cred eu despre adevăr sau minciună, ci fiindcă mi se pare că această dihotomie, exprimată axiologic, are o greutate mult mai mare dacă vine de la strălucitul eseist.
Sunt uimit cu câtă ușurință pot fi emise în spațiul public (a se citi virtual) teorii care la o primă vedere ai zice că exprimă adevărul absolut. Dacă nu ai cunoaște cât de cât persoanele respective, ai fi îndemnat să crezi că sinceritatea și calmul cu care, în fond, o minciună este prezentată drept adevăr, poate în cele din urmă să transfere de la minciună la adevăr un potențial care să o transforme în ceva foarte credibil, bazat pe „adevărul adevărat”.
Cel care minte o face cu atâta dezinvoltură și cu atâta putere de convingere încât îi atrage în minciuna lui și pe alții, oameni care alfel sunt, în cea mai mare parte a lor, susținători ai adevărului și adversari ai minciunii. Cum se poate așa ceva, n-am să înțeleg niciodată. Întâmplările de acest fel mă fac retractil și prudent.
Am ajuns la o vârstă la care sunt în stare să-mi dau seama că, dacă aleg dintr-o grămadă cel mai frumos măr, s-ar putea ca de fapt acesta să fie fructul otrăvit. Dacă ar fi fost vorba de un sofism, aș fi admis că raționamentul, deși are un conținut echivoc, poate fi admis într-o eventuală discuție fără să ne gândim la o minciună.
Dar când vine vorba de o emisie toxică de elemente care se situează flagrant în contra adevărului, atunci nu-mi rămâne decât să pun mărul la loc în grămada lui și să iau unul mai puțin arătos, care nu-mi va infesta mintea cu tot felul de „adevăruri” strălucitoare, frumos ambalate, care plac mulțimii, dar care sunt putrede până în esența lor. De aceea am și ales ca titlu citatul din Horia-Roman Patapievici. Dacă îți fundamentezi întreprinderile pe neadevăruri, nu vei face nimic care să dureze. E atât de simplu.
Aș vrea să adaug la mica mea teorie despre adevăr și minciună un argument mult mai solid, de data asta din volumul „Despre minciună” al lui Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas, 2007). Iată ce spune dl. Liiceanu referitor la dialogul platonician Hippias Minor:
„Socrate îl face însă pe Hippias să accepte că mincinosul definit în felul acesta – plin de resurse în vederea înșelării – este totodată opusul unui tip deficitar în planul realizării: el poate și știe bine anumite lucruri, e deștept, e informat, e abil, chiar dacă totul concură în opera finală a minciunii.
Pe scurt, el este un competent, și cu cât este mai competent în ceva, cu cât știe mai bine adevărul într-o direcție sau într-un domeniu, cu atât el poate să mintă mai bine. Așadar, conchide Socrate, cel mai știutor e cel ce poate minți cel mai bine și, implicit, el e cel mai competent în sfera răului.
(Medicul bun e cel care poate vătăma cel mai bine, hacker-ul ideal, am spune astăzi, e cel mai bine înzestrat pentru crearea unui soft.) Și mai pe scurt: cel ce spune adevărul cel mai bine (ca suprem știutor) e și cel ce minte cel mai bine. În felul acesta ignorantul este inferior mincinosului, iar «cei ce fac rău fără să vrea sunt inferiori celor care îl fac cu bună știință» (372 a).
Superiori sunt așadar polytropicii, cei ce se mișcă liber și competent în sfera dublei lor capacități (dynamis): performatorul binelui performează optim și răul. Rostitorul suprem al adevărului e cel ce poate minți ideal. Sincerul și mincinosul pot fi foarte bine una și aceeași persoană.”
