Am răspuns pozitiv îndemnului Tatianei Niculescu de a citi „povestea din «După dealuri» așa cum am scris-o eu în «Spovedanie la Tanacu»” – cum mă sfătuia autoarea după ce am scris recenzia romanului „Tăierea fecioarelor”. A fost un sfat bun, deși cunoșteam destul de bine povestea nu numai din ecranizarea lui Cristian Mungiu, ci și din relatările de presă de la vremea respectivă. În punctul ăsta am avut ceva reticențe, fiindcă nu-mi era limpede de ce ar fi trebuit să mai citesc și romanul, de vreme ce filmul „După dealuri” refăcea în linii mari coordonatele întregii povești. Mi-am dat seama încă de la primele pagini ale cărții că nu e bine întotdeauna să ai prejudecăți înainte să verifici tu însuți dacă acestea au o susținere în realitate.

[image_with_animation image_url=”1977″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”http://www.elefant.ro/carti/carte/fictiune/literatura-romana/spovedanie-la-tanacu-editia-a-ii-a-188847.html”]

„Spovedanie la Tanacu” (Polirom, 2012) este, așa cum bine sugerează și Horia-Roman Patapievici, un roman asemănător mult mai celebrului Cu sânge rece al lui Truman Capote. Acest gen de „roman de nonficțiune” s-a pliat perfect pe posibilitățile de expresie ale Tatianei Niculescu și pe acribia cu care aceasta reușește să strângă date pentru scrierea unei cărți. Drama prin care a trecut Irina, o tânără care și-a petrecut anii de formare într-un centru instutiționalizat pentru copii orfani sau abandonați, este de un halucinant tragism. Este de fapt o dublă dramă, fiindcă perioada pe care a trăit-o în orfelinatul din Bârlad nu a fost deloc una fericită, dimpotrivă.

Ajunsă acolo, împreună cu fratele ei Vasile, din cauza iresponsabilității părinților (tatăl ei, Ion Cornici, se spânzurase și se presupunea că Irina asistase la toată scena, iar mama ei naturală era alcoolică și „o pedepsea pe ea pentru nebuniile lui Vasile”) fata a trecut prin experiența traumatizantă a instituționalizării, cu tot alaiul ei de nedreptăți, de abuzuri (inclusiv sexuale) și de corecții fizice venite atât din partea personalului, cât și din cea a „colegilor”. O realitate pe care o cunoaștem, de altfel, destul de bine, dar care în anii `90 a cunoscut o înfricoșătoare recrudescență a răului și a corupției, care era, pentru acei copii, răul suprem. De ce? Fiindcă tocmai cei care ar fi trebuit să aibă grijă de acești copii, în goana lor dementă de a profita de oportunități (ajutoare din străinătate, programe de educație susținute cu fonduri importante etc.), și-au însușit aceste ajutoare cu o tenacitate rapace, fără să se teamă de lege, fiindcă cei care ar fi trebuit să o aplice erau complici la toată afacerea.

nemira.ro

Nu este de mirare că, odată ieșită din acest calvar, chiar dacă nu dădea semne încă, Irina avea deja un background psihic destul de precar. Abilitățile ei de „karatistă”, deprinse pentru a se apăra de abuzurile celor mari, nu au ajutat-o însă și în lupta cu propriii demoni. Trauma săpase deja adânc în conștiința fetei. Deși era considerată de prietena ei Paraschiva (care deja se afla la mănăstirea condusă cu mână de fier de părintele Daniel Corogeanu) o descurcăreață, Irina și-a arătat vulnerabilitățile în momentul când când i-a spus fostei sale colege de la casa de copii din Bârlad că ar vrea să-i facă o vizită la Tanacu. Fata vede în această vizită o oportunitate de a-și mărturisi păcatele, care nu erau puține. În acest punct destinul apasă pe trăgaci și e doar o chestiune de timp până când „glontele” fatal o va nimeri pe Irina.

Sunt tentat să scriu, și cred că nu sunt departe de adevăr, că romanul chiar a fost scris „cu sânge rece”. Totul, de la notația exactă, ca de proces-verbal, până la relatarea de tip reportaj, care amestecă descrieri ale locurilor cu scene în care sunt implicate diversele personaje apărute de-a lungul istorisirii, indică mâna sigură a jurnalistului de investigație. „Spovedanie la Tanacu” este în primul rând un roman foarte bine documentat. Tensiunea crește gradual, autoarea pricepându-se foarte bine să aducă treptat magma textuală până la temperatura de explozie. Este bine strunit și întregul puzzle al poveștii, complexul de împrejurări care a dus, întâmplător sau nu, la tragicul deznodământ.

Știm acum, sau cel puțin bănuim, că această dramă ar fi putut fi evitată. Neștiința (suspectă în cazul maicii Anastasia, care în viața ei „civilă” fusese asistentă medicală), combinată cu habotnicia, nu puteau duce, într-un final, decât la ceva rău. Pe fir au intrat însă, la anumite momente, și medici care, cu toată experiența lor, nu au reușit să dea un diagnostic corect. Aici intervine și vocea subtil critică a Tatianei Niculescu, situațiile când Irina a fost trimisă de la o secție la alta sau când i s-a dat practic o supradoză de medicamente pe baza unor diagnostice eronate, arată mai clar decât s-ar putea defecțiunile sistemului medical românesc. Lipsa de coordonare, în astfel de cazuri, poate fi fatală, și este de presupus că în România au existat numeroase cazuri „Lăzărescu” în sistemul medical.

A intervenit apoi și acest gen de bigotism specific mai degrabă Evului Mediu decât secolului XXI. Aș risca să afirm că preotul Daniel Corogeanu (sunt de reținut solilocviile acestuia, în timpul cărora se credea un bun exorcist, fiindcă se baza pe „Molitvele Sfântului Vasile de alungare a duhurilor rele și îndepărtare a blestemelor”) putea fi suspectat că suferea de un incipient sindrom Munchausen. Faptul că a admis „crucificarea” Irinei de către maici și imobilizarea ei zile în șir pentru aplicarea canonului ține deja de patologic. Tot acest lanț de erori a dus la moartea Irinei și este halucinant că, la final, cei care „i-au vrut binele” se mirau că sunt reținuți de autorități. Dar au fost numai ei vinovați? Aici autoarea ezită să dea un răspuns, deși în subtext există clar un dinte împotriva acelor „autorități” care, dacă-și făceau treaba, ar fi împiedicat ca lucrurile să ajungă atât de departe.

[image_with_animation image_url=”1979″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://adevarul.ro/locale/vaslui/foto-audio-exorcizarea-tanacucazul-facut-inconjurul-lumi-moartea-maicutei-legate-trei-zile-cruce-lemn-mancare-apa-1_54c8a809448e03c0fd087f50/index.html”]

O simplă căutare pe google mi-a permis să aflu ce denumire are „teama patologică de preoți, pastori, lideri religioși sau clerul în general”. Aceasta se numește „ecleziofobie”. Este probabil că, în suconștient, Irina să fi suferit de această fobie care, nota bene, s-a declanșat după ce s-a spovedit la părintele Daniel. Din acest moment jocul de domino s-a pus în mișcare. O singură piesă dacă ar fi fost înlăturată în acest lanț de erori, de către cineva suficient de pregătit încât să dea un diagnostic corect, viața Irinei ar fi fost salvată. Altminteri, piesele jocului de domino, pe care rând pe rând a stat scris teamă, corupție, lăcomie, iresponsabilitate, bigotism, inconștiență, prostie, infantilism, iraționalitate și așa mai departe, s-au angrenat în mecanismul barbar care a dus la moartea fetei.

Faptul că „vinovații au fost pedepsiți” nu este întru totul relevant. Odată pierdută, viața unui om nu mai poate fi recuperată. Mă întreb și eu, la finalul acestei cronici, ca un om (sper) rațional ce sunt: au fost pedepsiți cu adevărat toți cei vinovați? Fiindcă mie mi se pare că nu. Și, ca să arăt că în zona rarefiată a adevăratei credințe nu poate pătrunde orice impostor, aș reproduce scena imaginată cu mult rafinament tehnic de Tatiana Niculescu, cea în care părintele Daniel „nădăjduia că, încet-încet, se va duce vestea despre vindecarea Irinei și mănăstirea «Sfânta Treime» va deveni un loc de pelerinaj și de mare sfințenie, invidiat de mulți. Credința îi dădea aripi”. Autoarea a introdus aici o parodiere subtilă a mecanismelor pe baza cărora funcționează unele zone înapoiate ale bisericii. Sigur, elementul figurativ-ironic, cu trimitere la o celebră reclamă, ne face să zâmbim amar. Din păcate, „terapia” părintelui Daniel Corogeanu n-a dat rezultatul scontat de acesta (nici nu avea cum). „Știința” lui s-a dovedit ineficientă în fața adevăratei științe. Vechea confruntare dintre cele două „dogme” și-a consumat acest episod tragic în urma căruia doar sufletul Irinei a căpătat aripi. Sperăm că acestea au dus-o într-un loc mai bun.

elefant.ro
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment