Dimineața, cu forțe proaspete, am pornit foarte apăsat pe drumul cunoscut. Nu am avut nicio îndoială când l-am ales. Am urmat chiar calea unde vântul bate tare. Vântul aici nu apare și dispare, ci rămâne insistent. Eu însă eram vesel. Dormisem bine. De multă vreme nu am mai auzit insectele care rod varul lângă mine și mi se împotrivesc. Am dormit bine, repet, simțeam hanoracul, olandez și el, cum nu se lipește insistent de corp. Îmi las acel spațiu intermediar necesar mișcărilor în voie, protejându-mă cumva de la depărtare, de aerul rece și picăturile grele de ploaie. E vorba de un interstițiu necesar, cum ar spune Latour – un filosof, un fel de mistic al conexiunilor actuale – necesar îmbrățișării strânse dintre oameni și lucruri. Latour ne-asigură că acest spațiu de perspectivă, infinitezimal, necesar spiritului să înflorească veșnic, există și va exista. Putem răsufla liniștiți, gândi, în această rețea, această plasă aruncată peste noi, de lumea asta a tehnologiilor, cu ochiuri tot mai dese.
Localnicii parcă știu asta și cu acest avans mi-o iau înainte. Pășeau pe stradă fermi. Depășiseră meschinăriile sociale, greu de depășit, îmi spuneam. Furia, dacă exista vreodată la ei, acum era numai zâmbet. Există totuși mulți monștri aici în nord, asimilați demult înăuntru. Unul este Kierkegaard, altul Strindberg.
*
Un egoism tandru, de tip autist, dogorea lumea rece a bulevardelor. De acord, era ora 12, oră la care energiile nu puteau fi stinse. De abia pe seară se spărgeau multinaționalele, iar în toată această concentrare vagă, a unui orgoliu banalizat, prin prezența lui continuă, prin program și trudă, era confirmată de mii de chipuri, fiecare răsplătit cu câte un ciob din porțelanul fericirii universale.
*
O încărcare a simțurilor, pentru o așteptată orgie care ar putea să fie stinsă domol când lumina crudă moare. Stinsă uman. Ceva amical, nu profund simțitor, o prietenie și o înfrățire a vieții, a conștiinței. Lumea asta, în aparență complicată, da, aici, în acest melos diurn, se simplifica. Nu era nimic periculos sau ciudat în relațiile sociale, rețele cu noduri ferme. Individul și proprietatea se disting, ca niște tonuri colorate sintetic, nu simplist, dar pregnante, repet – geometric omogene –, ca în pictura modernă, super modernă, care câștigă teren în felul cum include și secolul XX, și secolul XXI, în semnificațiile ei.
*
Lume inteligentă și ușor senzuală, totul într-o lumină de amiază ireală, undeva aș putea să zăresc de aproape și o prostituată. Nu ca în Toulouse-Lautrec, încărcată de fard, de paloarea lui Baudelaire, ci luminoasă, radiind o lumină erotică, împărtășită, de fapt prietenește, de toți ceilalți din jur.
*
Vocea ei din spate m-a făcut să visez. Vorbele-i erau presărate cu un ușor gresiat, care târa ușor ființa ei senzuală, leneșă. De pe alt tărâm. Era micuță, îmi închipuiam, și se dorea admirată în ceea ce avea indiscret. Vorbitorul, cel cu ochii vii, de azer – eram totuși într-un cartier de orientali -, cu umeri agili și jucăuși, cu torsul de bătăuș, astfel cu greu ai fi anticipat încotro o apucă, el, acum, o urmărea încremenit. Cred că fetișcana, așa cum mi-o închipuiam, tocmai își desfăcuse petalele cărnoase și umede, gâtul lung, buzele rotunde, ce se răsfățau leneșe pe o gură bine desenată. O fi fost vreo cunoștință de-a lui, căci, în nemișcarea lui, ea anticipa câte un avans intim. Câteva momente au tăcut toți. Meciul se concentra pe cei doi.
Mă simțeam liber în mijlocul lor. Fiecare gest avea de acum un traseu pe care îl puteam urmări în voie. Îl ascultam cu o altă ureche pe unul din studenți, cel cuprins de vreo slăbiciune de oriental, care nu putea sta locului, care vorbea nestingherit cu prietenul din stânga lui. Îi spunea, firește, ce avea de spus, în mod arzător. Afară ploua. Orice plimbare putea fi amânată. Mă simțeam de parcă aș fi fost tolănit singur pe singura canapea. Un olandez blond căzuse din picioare, cu mâinile în buzunare, cu ochii la foc. Părea dus în ale lui. Urmărea de fapt o flacără electrică, care alerga pe un geam cu un lichid.
Fata se liniștise, se pierduse în conversația la celelalte mese. Se activa doar când oratorul, azerul, arăta prea mult zel. Am urmărit-o atent cum își punea mâinile sub bărbia dublă. Toată senzualitatea ei micuță se retrăsese în acel rezervor. O domnișoară grăsuță, blondă, de alături de ea, cu ochi de un albastru pur, părea satisfăcută de răspunsul pe care îl primise. Urma câte un ping-pong întrebare-răspuns, ce ține de acea atmosferă încinsă.
Eram, mi-am dat seama, în ultima zi a lunii, de data aceasta depășisem orele zilei ușor. Teme nu prea mari, dar destul de numeroase, urmau să fie depășite în același fel. Pe moment, spațiul acela închis, al spaimelor sau al îndoielilor, rămânea în urmă.
*
Nu mai văzusem de mult oameni care se roagă la o masă. Nimerisem într-o biserică. Ritualul fusese scurt.
Îmi aduceam bine aminte aceste scene la noi, întâlniri în jurul câte unei mese încărcate cu mâncare, și firește preotul în capul mesei. Nu-mi aminteam decât de un preot înalt, gros, cu părul lung, cu degete pe care le mișca încet în aer, urmărind acel ritm interior, al unui ritual dinainte știut. Forme religioase și comune, care până la urmă fac să se adune lumină. Ne așezam la masă, plini de voie bună, de parcă atunci ne revedem de peste ani.
*
Mă gândesc și la poezie, la avantajele ei. Că ea adună în formele libere ale vieții o mulțime de gânduri și de idei, aș spune cu totul particulare, specifice unui loc, idei care, în alte manifestări, cu totul exterioare literaturii, ar rămâne pierdute pe veci în aer, cu totul de nefolosit pentru mediul acela specific și activ, acel mediu interior, al conștiinței. În ce mod se poate vorbi despre un câștig social? Greu de spus. Poate ar fi să o asemănăm cu un fel de furnizor colagen, bun de uns încheieturile slabe, scindările de la nivelul structurii sociale, cele care se referă nu numai la un anumit timp, ci cele care se infiltrează în acel flux istoric. Da, flux istoric cum ar spune învățătorii. Poate, ea, poezia, asigură o spiritualizare mai rapidă a vieții comune. Poate îi asigură o lărgire a manifestărilor. Poate și mai mult.
*
Duhurile bune sau rele, care umblă nestingherite în această perioadă pe stradă. Sunt mulți turiști Ce poate să le perturbe? Granițele unui legământ de grup, întemeiat de mult timp, recunoscut, ar putea opri revărsarea lor deosebit de periculoasă. Am văzut grupuri de evrei și de palestinieni, apoi din America de Sud, America săracă. Un fel de povestaș de al lui Llosa era infiltrat între ei, îi ținea la curent cu veștile necesare, vești care-i întăreau. Palestinienii în general prea înverșunați. Copii printere ei, care se puteau apăra singuri, prin nepăsarea lor, prin libertate și poftă de viață. Ceva ce le depășește conștiința de grup. Conștiința le este înecată într-o baie de entuziasm.
Îmi aminteam de unele nopți, pentru mine nici că ar exista în acel șuvoi de lumină interioară. Ca-n Homer, nopțile eliminate subtil. Uneori, în ceasurile de seară, când eram chemați din câmpul vieților, pline de joc mai ales, simțeam în aburul oboselii ceva dubios. Ca-n zilele de post, în zilele fără speranța unei sâmbete în familie, aflați în toiul zilelor de muncă intensă ale unei săptămâni. Cel mai intens veneau atunci, spre mine, duhurile bune înaintea unei duminici. Erau zile de sâmbătă, spre seară, când în ritmul rărit al vieții comune, se strecura o chemare hilară, o chemare la veghe. În zilele de sâmbătă am simțit, la mine în sat, cel mai pătrunzător efect al liniștirii, după filmele răscolitoare, cu război și crime. Duhurile rele erau lăsate la vedere să fie nimicite în acel ritual nou. Filmul se dădea, de obicei, pe un perete, într-o sală de școală înăbușitoare, unde privitorii înfrățiți, copii și părinți, se lăsau înhățați de valurile nimicitoare ale unui asemenea spectacol purificator. Cred că, la o scară redusă, se petrecea ceea ce se petrecea cu mii de ani în urmă în amfiteatrele grecești.
*
Le urmăream procesiunile, desfășurate în acele discursuri politice, sunt multe de stânga, aici, în această piață. De stânga sau împotriva războiului din Gaza. Deja îmi închipuiam cum adunarea va deveni electrizantă, că lumea va începe să începă să șoptească șuierător, să strige disperat.
Gâtul lung și încordat lumina și încărca trupul armonios al unei femei. De fapt strălucirea ochilor depășea acest spectacol al trupului. Îl depășea și-l devoala. Trupul ei cred că avea nevoie de rochii largi, ca toate aceste eșarfe, care se înfășurau pe umeri și gât, care țineau apoi la adăpost splendoarea părului. Toate aceste efecte, atât de stridente, urmăreau de fapt să nu producă incendierea acelui spațiu comun. Dar aici spațiul avea și ceva diluant. Răcoarea nordului îl presupunea, din mulțimile de bărbați. Apoi venea acel fond disonant al vieții actuale, de tip occidental, american de fapt. Nici vorbă de lacrimi obișnuite în acest joc. Lacrimi doar în mediul oriental, specific acelui trup arăbiu și încordat, pe care-l văzusem în altă zi, în alt loc. Dacă ar țâșni, ar lumina tot nepermis de mult. Ele, lacrimile, cu lumina lor crudă, incendiară, ar pune în umbră, poate și în pericol, cântecul acesta plăcut, comod, al vieții olandeze. Doar mâinile, cu linii vegetale mai ales, cu degete lungi și subțiri, aveau liber la spectacol. Și cei din jur, mulți arabi, știau, mi-am dat seama, secretul. Îi urmăreau degetele pline de inele. Erau atât de concentrați la sclipirea unghiilor, mimau ca și localnicii, olandezii olandezi, și nimic mai mult. Erau atât de mulțumiți! Jocul acela straniu, balet minuscul, plutea peste griji și lucruri. O lume de-un amestec de neuitat.
*
Voioșia tinereții la localnici. Nu-i ca-n Goethe, nu-i ca-n „Adevăr și Poezie”. Acolo aceste stări devin cadre universale ale deschiderii vieții, luminoase, către nebuloasa cunoaștere. Aici lumina e mai abundentă, în momentele revărsării ei, și mai infantilă. O văd deseori deasupra meselor de la terase, seara, unde fete ușor dolofane, în roz și albastru, țipă, oftează, spunându-și intens poezia. Beau bere când încetează, beau berea cel mai adesea în acest ritm. Parcă un ritm prenupțial, când beau vin. Vinul îl beau în pahare uriașe, pahare foarte arcuite, fie convexe, fie concave. Par limpezi și dedicate. Sunt pline de curiozitate, sunt bine îmbrăcate, insistând cu ochii uriași, rotunzi, lucitori, ușor atinși de perversitate. O perversitate care nu poate fi regăsită în cărți sau în pictura lor cunoscută. Aș spune, glumind, doar în filmele astea, de un gotic modern, american.
*
Eșarfe. Culori naturale, într-o paletă largă, apoi picățele de un portocaliu indian sau de un galben napolitan, poate portocaliul lor (îmi aduc aminte de aceste culori, notate cred că ironic într-un roman de actualitate francez, la modă, bine gustat).
*
Prostituate. Prostituatele clasice, fardate ca-n Toulouse-Lautrec acum un secol. Culorile acestei prostituții industriale, la modă și acum în marile metropole, vor rămâne eterne, sunt prezente și aici. Femeile din spatele lor, dincolo de senzualitate radioasă, au o tristețe ca-n Baudelaire. Poate cele gorotice sau bolnăvicioase, de altădată, ar fi putut fi mai sincere. Câte alte femei, mult mai senzuale, mult mai inteligente, nu stau răsfățate, în acele așteptări cunoscute, în clădiri de sticlă și de oțel. Mi le închipui în minijupe, printre birouri, în alb și portocaliu. Poate fi un tablou atârnat pe un hol de director.
*
Unde se așază cerșetorii? Nici gând pe lângă terasele încărcate de lume și voie bună. Își căutau știutele și binecunoscutele colțuri, îmbinări de tablouri ale vieții coerente din centru, sau capete de străzi, poduri. Cerșeau universal, doar în spațiile standard-turistice.
*
În stânga patului, o crăpătură în var, multe ore noaptea am ascultat râcâitul. Acum, fiind încă lumină cât de cât, aștept nevrotic, cu ochii mijiți, să apară eroul confruntării mele. Furnici, gândaci nu am văzut pe aici. Și totuși, cu câtă nerăbdare îi aștept. Simt înăuntru o împotrivire cum crește. Cu cât așteptarea e mai lungă, cu atât zgomotul acela atât de clar, de neliniștitor în memorie, crește acum ca impresie, mă face să mă concentrez. Mă concentrez și nu prea, căci mă gândesc de-acuma la zgomotul de acolo, care cu cât se întărește, cu atât mai mult nu i-aș putea afla cauza. Sunt sigur că, odată risipit, obosit și el deocamdată, va țâșni fie într-o zi, fie într-o noapte, în altă parte. Va fi mult mai puternic și mai răzbunător.
