I.
Au fost zile când amestecul de pe stradă, de limbi sau de figuri, devenea contondent. Diversitatea nu-i căutată, dar are un ritm prea mare pentru mine, prea greu, mai ales când mă scol nedormit și gândul zboară vinovat. Nu pot să vorbesc de nebunia acestei materialități diverse fără să nu mă gândesc la nebunia mea. Câte prăpăstii am ținut în gură și nu le-am rostit!
Apoi cam totul, tot ce e aici, are omogenitatea obișnuitului, comunului, unul cu o structură rațională simplificată, nu acum recent. E o urmă prăfuită de burghezi, de rătăciți în ținuturile astea grase, de meșteșugari care polizează tot ce e în plus. Am văzut mult fier în locul lemnului, canaturi de ferestre și uși, schelete gigantice, pereți întregi. Domină o rigurozitate ce ține de geometric. Și atât. Atât și vor, ei înaintează mecanic pas cu pas. Au răbdare. Sunt cei mai mulți pe km. pătrat, sunt cei mai înalți, îi vezi cum privesc de sus relaxați. Au o istorie în slujba acestei armate a muncii, au făcut rețele de canale, de poduri, ca să se salveze de sub mări. Nu au stat pe gânduri. Nu scot sunetele acelea chinuite, semn că se îndoiesc când analizează. Nu analizează mult, trec la treabă. Urlă când și când, ca furia mărilor. Vorbesc tare în public, la obiect, râd între ei. Eu sunt balcanic, am fermentul acela organic născut și lucrat în umbră, care suferă difuz, melancolizează mult. Se oxidează mult, la ei nu. Nici mâncarea nu mai este mâncare, nici aerul nu mai este aerul știut. Aerul e mai acid, îmi ține în clește gâtul. Simt amigdalele rotunde cum ard. Noaptea fermentează, le visez cum pocnesc. Degeaba îmi spun că aerul e pur, filtrat de mări, de vânturile nebune ale nordului. De aici gândul e slobod să-și spună poezia lui inutilă. Mă îndoiesc la secundă, duc lipsă de ceva care să mă împlinească imediat. Mă gândesc la algoritmii melancolici ai lui Blaga din anii `30. Cât de bine s-a simțit creierul când i-am citit cărțile în tinerețe, polemica lui la Declinul Occidentului. O punte de vis peste o mitologie a pustiului răsăritean. Un veac de aur renăscut vegetal, în spațiul dulce și adormitor al plaiului de sub Carpați. Am fost un naționalist ascuns, feroce, mi-au dat lacrimile când am spus că sunt român. O șmecherie veche, cu naționalismul ăsta de fațadă, spune Constantin Rădulescu-Motru, filozoful rațional, psiholog. A scris Psihologia poporului român, încercând să lucreze pe acest material scump, delicat, cu uneltele recente ale științelor. Degeaba îmi repet că sunt optimist. Uite, concret, ca și Motru, nu mai sunt mașini ca la București, care scot fum și oxid canceros. Degeaba văd toți oamenii pe biciclete. Nu că preferă bicicletele, ci chiar le utilizează, și-au făcut piste peste tot. Sunt specialiști în arta biciclismului. Crescuți așa din tată-n fiu, cu aceste deprinderi, înrăiți zilnic. Puși pe efort, un efort care cultivă o stare de sănătate publică, o stare de bine ce umple organismul social încet-încet până la refuz. Așa îmi închipui rapid și notez, dar uit. Cicliști în toată regula, de la bunici la nepoți.
Chiar l-am urmărit pe unul, fiul cel mai mic al acestui tip de progres, cred că nu avea mai mult de cinci ani. La intersecții devenise prea agitat, parcă-și pierduse direcția, parcă înaintase prea mult în direcția asta. Progresistă. Se uita în stânga, în dreapta, în spate, bunicii de lângă el, nici gând. L-au lăsat să se descurce. Olandezii sunt independenți. Fiecare generație e beton. Noaptea când mă culc îmi amintesc și de astea. Când mă culc târziu trebuie să beau ceva călduț, lapte sau ceai, ca să-mi revin din strânsoarea mediului ostil, străin, din creier. Mă strâng în pat cu picioarele la burtă, jinduiesc iar un culcuș călduț, cu mult peste ceea ce mi-ar putea oferi realitatea. Metafizic ca la mine-n sat, sau București. Realitatea-i străină, îmi face rău, îmi spun și aici, ca să-mi împac contradicțiile periodice. Creierul mic al unui trup înstrăinat zbârnâie. Și încă mai spun, mai repet, iar iritațiile revin organic, au un ritm rapid, ca pleoapele. Pleoapele fac și nu fac față ochilor uscați. Deja sunt prea bătrân aici. Dimineață când îmi îndes în gură cu greu salata de morcovi și țelină, îmi aduc aminte de asta. Deja e o contradiție între organismul meu și lumea din jur. Trebuie să caut căile ascunse, banale totuși, care să mă scoată la lumină, calm.
X
O iau la pas, și prima țintă știută este o librărie unde îmi beau ceaiul de mate, uneori par iarăși un Cortazar la Paris. Rătăcit și melancolic. Atunci văd cele mai interesante fețe. Realitatea măruntă când își deșiră satisfăcută bogăția adormită e mai tare decât absolutul lui Kant, decât materialismul istoric al lui Marx, decât revoluția continuă și criminală a lui Lenin sau Mao. Sau îmi beau cafeau catifelată cu frișcă multă și lapte, firește lapte olandez, cu grăsime multă, și levitez. Mă gândesc des la o ciorbă bună de acasă. Nu cunosc restaurantele, mâncărurile au mult mai mult sau mai puțin decât ceea ce îmi închipui că ar fi bun aici. O bunătate cel puțin, ca medie, banală, cum e bunătatea olandezior, domină peste tot.
X
Din perioada în care am stat pe Moșilor în București, am păstrat viu în memorie mirosul alcalin suspect de organic al arabilor. Trec și pe aici periodic pe lângă câteva magazine arăbești, către ele mă duc pașii parcă mai ușor. Știam zâmbetul acela rătăcit de după geamul aburit. Am râs când am recunoscut locurile, ciobite cât de cât. Nu mai au țâfna aceea geometrică. Deodată am recunoscut meticulozitatea de a pipăi carnea cu degetele, la fel de moi, în galantare, ca în burta unui animal. Am simțit mirosul alcalin și de mirodenii, și de la preparatele din miel, și de văcuță, feliate ca baclavalele turcești. Vânzătorul meu, nu i-am memorat numele, vorbește și olandeza, și araba, fără contenire. Muzica lui murmură în jur, produce întuneric călduț. Cu mine se avântă în engleză, cât de cât îl pot urmări. În Olanda, engleza e a doua limbă. Cum m-a zărit, a și făcut un semn discret, pe urmă s-a aplecat sub tejgheaua lui de marmură. E tronul lui. În jur e un murmur continuu, îl recunosc, pe tonul scăzut, suculent și alunecos. Stau unde m-a văzut și aștept. Parcă se ceartă. Arabii ăștia au mereu ceva polemic de zis. Rămăsesem pe gânduri, iar el la rândul lui tăcu imediat și îmi zâmbi. Mi-a intuit iuțeala gândurilor, gândurile sub nivelul comun al comunicării, totuși de occidental rațional. M-am molipsit de la olandezii aceștia, totuși sunt atât de prietenoși. Noi balcanicii avem reziduuri culturale potrivite pentru toți.
X
Când am ieșit în stradă, cu pachețelul moale în mână, eram aproape calmat. M-a convins că cea mai bună ciorbă se poate face ușor din coadă de văcuță. Știam ceva, dar nu destul. I-am mulțumit, iar el mi-a spus cald, pe ocolite, ca la București, că tocmai vărul lui, care este casap, taie vite pentru ei, s-a întors din concediu, i-a adus coada de vacă azi. Unde a fost?, l-am înterupt fără să stau pe gânduri. Și pentru că se codea, am continuat, la Marrakesh? El doar a zâmbit. Marocanii ar trebui să fie cei mai mulți.
X
Apoi, după ce am ieșit în stradă, am început să fiu atent la grupurile de apropiați, suspect de apropiați și de mulți. Conglomeratul cosmopolit olandez te ia uneori prin surprindere, prin căldura lui. Primii au fost cei doi maturi care se giugiuleau, dar nu păreau olandezi, nu erau prea înalți, apoi vorbeau prea expansiv. I-am întâlnit după aceea în parcul micuț, admirând catedrala, luând perspectivă, strigând unul la altul, în stil italian. Acum eram în hol, la Forum, un gigantic poliedru de zece etaje, cu fețele teșite în fel de fel de unghiuri, îmbrăcat de sus până jos în porfir, un porfir metodic, perfect obținut mecanic, căci fiecare lucru nou are un ștaif tehnologic. Ferestrele micuțe, oarbe, apoi câte un cordon de sticlă, tăind de sus până jos, ca o cocardă, într-o pantă care îmi ia aerul. Aici arhitectura își dispută locul cu natura lor puternică. Forumul e un templu al culturii, pe stil nou. Turnul a fost trântit chiar în coasta superbei catedrale neogotice, cu o asprime de protestanți, mânați de la spate de negustorii orgolioși. Ei au fost primii moștenitori recunoscuți ai aventurierilor mărilor și oceanelor. Aici am găsit cărțile lui Cărtărescu, lângă ale lui Erasmus, două cărți groase și cu coperțile terfelite de la atâta citit. Au fost momente luminoase trăite într-o după-amiază neliniștită și fără sfârșit. Am răscolit biblioteca, până am dat de un român.
Apoi am tras cu ochiul la cele două fețișcane, pe bicicletă, rulând gură la gură, cot la cot, ciripind gureșe, fie la curbă, fie la semafor, unde au oprit brusc amândouă în aceeași secundă. Prin fața lor a trecut fulgerător o motocicletă tăcută, electrică, plină de confrați arabi. Aici foarte multe motorizate sunt electrice, sută la sută, își afișează sursa asta orgolioasă, conectată la sistemul vast firește eolian, mașini mari sau mici, de la cele cu două locuri, la macarale ciudate, sprintene în trafic, la autobuzele gigantice, grase, posomorâte, care se mișcă totuși cu mare eleganță. Se rup de mijloc, candid, negre peste tot, când iau curbele, răsuflă ușurate, nu au burdufuri totuși mirosind a cauciuc ars. Ciudat de ușor pornesc sau opresc, sunt mute și doar fâșie amenințător. Opresc criminal, la zebră, chiar dacă ești pe trotuar, te invită, așteaptă cu capul în pământ până treci. Unde nu te aștepți dai de o stație pentru reîncărcare, pe marginea bulevardelor sau a străzilor limpezi și luminoase, de pe care lipsesc mașinile nebune, urlând în trombe de zgomot și de fum. Doar când și când se ivește pe câte o străduță vreun vuiet, una pe benzină, cu difuzoarele la maximum, trece și dispare, răpăind. Hoy, îți spun și bărbații și fetele singure, dacă privești insistent. E doar un salut.
Apoi n-am să uit familia în sarafane, alb și negru, cu ochii lucind tăcuți și moi, cu o tăietură fină, abia de-i auzi, negru pe negru, sau pe alb. De fapt un măsliniu princiar din Extremul Orient. Când îți zâmbesc ți se înmoaie carnea sufletului, sunt indienii. Indienii sunt mai puțini ca arabii, și ca procentaj. Copiii stau cuminți în niște cutiuțe suspecte, suple – ca și mersul lor –, prevăzute cu un parbriz cu dantele sau jucării. Bărbații în spate, sobri, dar la pedale cu piciorușe care se mișcă prea rapid, ca niște chinezi, pentru vârsta lor. Femeile în față, ele dau tonul acelui convoi care-mi taie aerul, absoarbe tot reziduul din jur, rămâne o liniște imensă câteva secunde. Apoi cei doi roșcați, asimetrici, nordici, poate irlandezi, cel mare clătinându-se – sigur de la alcool! –, se așază din când în când pe asfalt, în timp ce piticul îi dă roată panicat. Apoi cuplurile de iubiți temperați, îți dai seama după mișcarea sacoșelor, nu stau lipiți – sunt olandezi de modă veche –, a pașilor care caută să intre în același ritm. Femeilor le admir tăietura paltoanelor subțiri, albe sau cafea cu lapte, căzând fără cusur, fluturând ca niște aripi nepăsătoare, pe toată lungimea atletică a lor. Nu sunt în pantofi, ci în adidași simpli de tot. Cu ele, cu tăietura largă a ochilor mari, calmi, orizontali, romantici odată și nebuni, îmi amintesc de filmele cu actorii fatali din anii șaptezeci, francezi, italieni sau nordici. Desigur vin și fetele, buluc, curg ritmic pe trotuare, în ținute pure, sport, chiloți și maiouri, la piele, alergând înroșite suspect pe obraji, cu pielea lor albă și fină, stas, are curbele adânci sau fără contur, unul banal față de cei musculoși. Am văzut și eu fete cu bicepși și pachețele ample de mușchi, într-o seară când am rămas trăsnit, la pândă pe trotuar, în semiîntuneric, în fața unui geam uriaș luminat. Înăuntru, unde erau și o pianină albă, și mese, și scaune cu picioare răsucite elegant, de un rococo vienez, claie peste grămadă, se făcea la vedere gimnastică în draci. Apoi am reținut femeia, cu ochelarii lucind ca o oglindă, cu irizări suculente de curcubeu, înconjurată de un stol de câini, musculoși și agili, cât de cât plictisiți, ca niște tigri în vacanță. Huu!, m-a țistuit ea de pe celălalt trotuar, când a observat privirea mea prea lungă.
