KONSTANTINOS P. KAVAFIS s-a născut pe 17/29 aprilie 1863 în Alexandria, fiind al nouălea și ultimul copil al lui Petros I. Kavafis și al Harikleei (născută Fotiadi). Un an mai târziu, pe 28 mai 1864, va fi botezat în biserica Evanghelisimos din Alexandria. Pe 10 august 1870 îi moare tatăl, la numai 56 de ani. Doi ani mai târziu Harikleia împreună cu copiii părăsesc Alexandria și se stabilesc în Anglia, mai întâi în Liverpool, apoi la Londra (1874) și din nou în Liverpool (1876).

În 1878, după scurte popasuri în Franța, la Marsilia și Paris, familia revine în Egipt. Faptul că a învățat la perfecție limba engleză, în periplul în Anglia, i-a permis lui Konstantinos să se familiarizeze cu literatura din țara lui Shakespeare. Între 1881 – 1882 frecventează cursurile liceului comercial „Hermes”. Din cauza intervenției armate a Marii Britanii în Egipt, familia este nevoită să se refugieze la Constantinopole, acolo unde vor fi găzduiți de tatăl Harikleei, Ghiorghiakis Fotiadis. Se reîntorc la Alexandria după trei ani, în 1885. În 1886 Konstantinos primește legitimația de ziarist, fiind corespondent la Bursă al cotidianului local „Tilegrafos”.

În același an debutează publicistic în ziarul „Constantinopolis” cu articolul „Coralul în mitologie”. În 1890 moare, la doar 23 de ani, prietenul său Mikes Rallis, evenimentul nefast inspirându-i poemele Voci dulci și Voci. Pe 15 octombrie 1891 îi apare primul poem publicat la Atena, în „Attikon Musion”, Constructori. Pe 1 martie 1892 este angajat pe postul de copist la serviciul de Irigații, subordonat Ministerului Lucrărilor Publice, slujbă pe care o va avea timp de 30 de ani.

În vara lui 1901 merge pentru prima dată la Atena, călătorie pe care o va repeta doi ani mai târziu. În toți acești ani Kavafis își va publica nu mai puțin de cinci ediții autonome de versuri, acestea însemnând de fapt apariția unor broșuri executate la comandă, în tiraj limitat, 50-100 de exemplare, dăruite în general prietenilor. Poemele nu au fost niciodată reunite într-un volum de-a lungul vieții sale. În 1905 întreprinde a treia călătorie la Atena. În 1907, spre sfârșitul anului, se mută împreună cu fratele lui, Pavlos, într-un apartament de pe strada Lepsius nr. 10, într-un vechi cartier grecesc, unde va trăi, după stabilirea lui Pavlos în Franța, în 1908, singur până la sfârșitul vieții.

Pe 1 aprilie 1922 se pensionează la vârsta de 59 de ani, fapt care îl va face să exclame: „În sfârșit, am scăpat de acest lucru detestabil!” Se va dedica în exclusivitate poeziei. În 1926, guvernul dictatorial condus de Theodoros Pangalos îi conferă lui Kavafis medalia „Phoinix”, singura distincție de acest fel atribuită poetului în timpul vieții. În 1928, T.S. Eliot și Editura Hogarth Press îi propun lui Kavafis publicarea unui volum de opere complete în engleză, însă poetul refuză oferta.

În vara lui 1932 este diagnosticat cu cancer al laringelui. Pe 4 iulie este internat la Spitalul Crucii Roșii din Atena, unde i se face o traheoctomie în urma căreia își pierde complet vocea. În aprilie 1933 starea sănătății i se agravează. Internat în spitalul grec din Alexandria, lucrează la ultimul poem: Lângă Antiohia, pe care nu va apuca să-l tipărească. În dimineața zilei de 28 aprilie 1933 intră în comă în urma unei congestii cerebrale. Pe 29 aprilie, la ora două dimineața, se stinge din viață, chiar în ziua în care împlinea 70 de ani. A fost înhumat în aceeași zi în Cimitirul grec. Pe placa lui de mormânt se află următorul înscris: „K.P. Kavafis. Poet. Mort la Alexandria, 29 aprilie 1933”.

carturesti.ro

Materialul biografic și poemul de mai jos sunt preluate din volumul Kavafis. Opera Poetică, apărut în 1993 la Editura Omonia (traducere, prezentări, note și comentarii de Elena Lazăr).

Așteptându-i pe barbari

Ce așteptăm, în piață adunați?

Barbarii trebuie astăzi să vină.

– De ce-n Senat e o-atare-ncremenire?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
La ce bun să mai dea legi, senatorii?
Dreptatea împărți-vor barbarii, când sosesc.

– De ce-mpăratul nostru în zori s-a deșteptat
și stă la poarta orașului, cea mare,
pe tronul său, solemn, purtând coroana?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Și împăratu-așteaptă să-l primească
pe mai-marele lor. A pregătit să-i dea
și-un pergament, în care sunt înscrise
demnități multe și onoruri.

– De ce consulii și pretorii noștri
ieșit-au azi, în togile brodate purpurii?
De ce și-au pus brățări cu ametiste,
inele din smarald strălucitor?
De ce și-au luat cu ei toiage scumpe,
încrustate cu aur și argint?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici.
Iar toate-acestea pe barbari îi orbesc.

– De ce vrednicii retori nu vin, ca-ntotdeauna,
discursuri să rostească, să spună de-ale lor?

Fiindcă barbarii vor fi azi aici
și nu le plac discursuri, elocință.

– De ce s-o fi stârnit deodată atâta-ngrijorare
și-mbulzeală? (Ce-nnegurate chipurile sunt!)
De ce-ntr-o clipă, străzi și piețe s-au pustiit,
toți întorcându-se, așa de-ngândurați, spre casă?

Fiindcă e noapte-acum, iară barbarii tot n-au sosit.
Și solii noștri, abia întorși de la hotare,
de veste-au dat că nu mai sunt barbari.

Dar, fără barbari, acum ce-o să ne facem?
Acești oameni erau, oricum, o soluție.

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Doneaza prin patreon Wide
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment