Astăzi este ziua de naștere a unui prieten deosebit, Ciprian Măceșaru, despre care Dan C. Mihăilescu spune, în prefața la „Infrapaginal” (Editura Cartex, 2019), că este un „om cu o bio-bibliografie iritantă pentru cei care consideră eul multiplu ca ipocrizie, grafomanie, imaturitate, megalomanie sau neseriozitate”, precizând ceva mai încolo despre jurnal că adevăratul spectacol al acestuia „rezultă din conștiința pierderii de sine, dublată cu rătăcirile prin cărți, arte și muzee, lăsând uneori impresia unui autor care își descoperă eul multiplu și decide să se joace de-a v-ați ascunselea în biblioteci, pinacoteci și săli de concert, pentru ca, atunci când se găsește, să realizeze că a uitat unde s-a ascuns, sau a unui copil mare care dă să fugă de cele trei sau patru umbre pe care și le vede cu oroare înșirate sub tălpi și pe care numai fantasmele culturale îl conving de realitatea existenței”.

Am vrut inițial să fac aici un fel de potpuriu poetic din texte mai noi sau mai vechi de-ale lui Ciprian, însă oricât mi-am dorit asta nu am reușit să trec peste „Infrapaginal”, o carte la care știu că ține foarte, foarte mult. De aceea am considerat că, în loc de orice urare mai mult sau mai puțin formală, însoțită de textele respective, tot mai bine ar sta aici vorbele calde ale bunului său prieten, criticul Dan C. Mihăilescu, scoase din prefața volumului. Înainte de a-i da cuvântul „omului care aduce cartea”, nu-mi rămâne decât să-i spun lui Ciprian cel mai simplu lucru din lume care poate fi rostit în astfel de împrejurări: „La mulți ani cu multe împliniri!”

Dan C. Mihăilescu

Dan C. Mihăilescu: „ În urmă cu niște ani, când am prefațat Focul din tâmplă, cuvântul prin care îl fixasem în dicționarul meu afectiv pe Ciprian Măceșaru era «trepidație», cu un bemol în nesiguranță. Între timp, nesiguranța, deficitul de autoritate și tot mai desele impulsuri la resemnare s-au explicat oarecum în prezența umilitoare a «tatălui castrator» din cele două romane ale autorului. Un copil mare, ziceam, care știe că trebuie să îi demonstreze tatălui disprețuitor demolator că literatura, cultura și creativitatea conduc la o autonomie socială cu nimic inferioară celorlalte profesii și paliere existențiale, care luptă să-și forjeze o conștiință literară, dacă nu la nivel de Goethe, Dostoievski, Kafka sau Camus, oricum în descendența lui Gide, Proust, Blecher, Gombrowicz sau Mircea Cărtărescu.

Tot șlefuindu-și ființa la trepidațiile estetismului și proiectându-și în cinematograful interior geografii și referințe culturale când fabuloase, când notate cu acribie narcisiacă, personajul jurnalului ajunge să se învecineze simultan cu diarismul lui Radu Petrescu și Adrian Marino, ceea ce constituie o polaritate paradoxală, dar care asigură pitorescul acestui spectacol. De altfel, atunci când dă verdicte muzicale dovedește afinități cu sensibilitatea lui Mihail Sebastian sau Mihai Rădulescu. Plăcerea inițiativelor culturale în care Ciprian Măceșaru este un factor eminamente coagulant îl apropie de criterionismul lui Petru Comarnescu, iar dezinvoltura cu care trece de la numele mari ale clasicismului până la cel mai nou poet debutant îl învecinează cu nonșalanța strălucitoare a lui Nicolae Steinhardt, singurul nostru eseist care putea ajunge într-o singură frază de la Cervantes la Orson Welles, până la Mariana Marin, fără să irite pe nimeni.”

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.