Alina Pavelescu a reușit să strângă multă lume aseară, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, acolo unde și-a lansat romanul „Sindromul Stavroghin”, recent apărut la Editura Humanitas în colecția „821.135.1 Scriitori Români Contemporani”, care este coordonată de Andreea Răsuceanu.
A fost o lansare mișto, dacă-mi este permis limbajul ăsta neacademic, din mai multe motive. În primul rând, ca de obicei, Librăria Humanitas de la Cișmigiu a pus la dispoziție același spațiu cald, unde se întâmplă lucruri frumoase.
Apoi a fost acel gen de familiaritate dintre autor și invitați, fiindcă se cunosc mai demult, sau sunt tot scriitori și au lucruri de împărtășit, ori, în fine, pur și simplu între ei sunt suficiente conexiuni umane încât să-i facă să se simtă confortabil unii alături de ceilalți.
Toate aceste lucruri, combinate, au dus la închegarea unei atmosfere plăcute, în care plutea, discret, parfumul florilor primite de Alina Pavelescu de la admiratorii sau de la apropiații săi. Preambulul odată consumat, s-a trecut la evenimentul propriu zis.
Andreea Răsuceanu (vizibil obosită, probabil din cauza voiajului București-Paris și retur) și-a asumat rolul de moderator pasându-i cuvântul protocolarului Angelo Mitchievici – care se grăbea să ajungă la Gala Premiilor Gopo – nu înainte de a-i face o scurtă prezentare Alinei Pavelescu:
„Pe ea cred că majoritatea dintre dumneavoastră o cunoașteți ca istoric. Îi știți probabil celelalte cărți și activitatea ei de cercetător și de alcătuitor de ediții. Am avut surpriza mai demult să descopăr că Alina este și prozator și că are condei literar. În cele din urmă s-au legat lucrurile și rezultatul este această carte, Sindromul Stavroghin.
Când Alina mi-a propus-o n-am știut la ce să mă aștept. M-am gândit că, având în vedere formația ei de istoric și pasiunea ei pentru istorie și pentru manuscrise, va fi o carte de ficțiune istorică. Trăiesc încă cu speranța că va urma ceva de genul ăsta. Este o carte care dă în primul rând seama de una dintre principalele calități ale scriiturii Alinei, și anume umorul.
E o carte scrisă într-un limbaj foarte viu și într-un ritm foarte alert. Ce mi-a plăcut este că Alina a reușit măsura asta adecvată între subiect și limbaj. Înțeleg că subiectul este inspirat dintr-o poveste adevărată. Ce m-a uimit încă de la prima carte de proză a Alinei Pavelescu este ușurința extraordinară cu care pare să scrie. Cartea asta se citește foarte ușor și cu foarte multă plăcere.”
A urmat discursul profesoral al lui Angelo Mitchievici:
„Este o carte care încă din titlul semnalizează extrem de interesant, semnalizează cultural, pentru că Stavroghin este, dacă nu principalul posedat, demonizat dostoievskian din romanul «Demonii», alături de Verhovenski, de Kirilov și de ceilalți…
Inițial am privit ca pe un deget care îndreaptă în această direcție, să mă uit la personajul principal, Septimiu Făcăleanu, ca la un personaj dostoievskian de această factură abisală a demonizaților din romanul lui Dostoievski.”
Mult mai relaxat și, ca de obicei, mucalit, Radu Paraschivescu a schimbat tonalitatea sobră a lui Angelo Mitchievici cu una jovială, atașantă și ușor ironică.
„Puține lucruri de spus, după ce Angelo Mitchievici a vorbit atât de frumos, cum știu că vorbește. Mă bucur în primul rând să spun că vin aici cu un sentiment de bine, de legătură cu toată povestea asta și cu toți participanții la ea.
E reconfortant să vezi la o lansare a unei tinere scriitoare multă scriitorime în public, multe doamne, confrați și consurori, dacă pot să le spun așa. Scriitorii, nu toți, dar unii dintre ei, au tendința asta de a vedea totul prin grila propriului soclu și al propriului testament și de a face abstracție câteodată de strădaniile cel puțin egale, dacă nu mai sus, ale altor oameni de pe piață. Aici nu se întâmplă asta.
Îmi pare bine că sunt alături de Alina la această lansare, deși am fost alături de ea și la prima carte, «Moștenirea babei Stolz», despre care ea nu știe că am citit-o. A fost o surpriză, pentru că uneori ștampilezi un autor în funcție de editura la care apare, ceea ce este o tâmpenie fără margini.
În al doilea rând, pentru că știam că formația Alinei Pavelescu nu este de full time writer și de aceea felul în care am primit croșeul acestui roman mi-a modificat sistemul de preconcepții în care fiecare dintre noi se mișcă mai mult sau mai puțin.
În fine, îmi pare bine că sunt aici pentru Andreea Răsuceanu, care face ceva ales la editura Humanitas. Face această colecție ușor, pe principiul pașilor mărunți și în condițiile în care colecția a plecat cu handicapul unei cantonări a literaturii române contemporane, mai ales tinere, la o altă editură.
E greu să pleci cu handicap, în general, într-o colecție de literatură. Câtă vreme nu ai o ofertă deja existentă și nu o ai, fiindcă n-ai cum s-o ai la titlul numărul unu, există o doză mică de reținere din partea unor autori, fie ei cunoscuți sau în curs de consacrare. Or, ceea ce face Andreea este memorabil.
Există cărți în colecția asta pe care le-am citit cu poftă. Am vorbit deja de «Transparența» lui Radu Vancu, de Bogdan Răileanu, de cartea Andreei Răsuceanu, care este autor în propria ei colecție, și acum de Alina Pavelescu.”
Cuvântul final, înainte de sesiunea de autografe de la sfârșitul evenimentului, i-a aparținut, firește, Alinei Pavelescu:
„Ceva mă atrage foarte mult la aceste lansări, și anume că oamenii spun despre tine lucruri atât de frumoase încât parcă nici tu nu te mai recunoști și începi să te gândești că, iată, ești un om mai bun decât te credeai.
Mărturisesc că am scris cartea asta doar cu o aparentă ușurință, fiindcă ea s-a născut dintr-o mirare care m-a ținut vreo șapte-opt ani. De când m-am întâlnit prima dată cu personajul real, care mi-a servit ca model pentru Septimiu Făcăleanu, și până când am reușit eu să înțeleg ce am văzut și cum se poate explica un asemenea tip uman, mi-a luat foarte multă vreme.
Am fost extrem de uimită să constat că există un orgoliu al ispășirii. Sună foarte dostoievskian această expresie, și totuși asta am simțit eu atunci când l-am văzut pe omul acela în realitate. Senzația pe care mi-a dat-o a fost aceea că era mândru că se pocăiește, atât de mândru încât aproape ne disprețuia pe noi, muritorii de rând care făcuserăm și noi mici păcate, dar nu eram în stare să facem păcate atât de mari și, ca atare, să ne pocăim atât de intens. Asta era deja o chestiune de inferioritate.
Mi-a fost foarte greu să plonjez în anumite scene, mi-a fost foarte greu să asimilez violența. Am scris, sigur, diverse studii despre istoria comunismului, însă am evitat de fiecare dată, tocmai din cauza acestei imposibilități de a suporta contactul cu poveștile despre violență și teroare.
Ca atare, mi-a fost deosebit de greu să scriu despre violență și să descriu scenele de violență. Am încercat, nu neapărat din măiestrie, cât din dorința de a evita contactul direct cu violența, să bag o doză de umor în aceste scene, ca să să le fac suportabile în primul rând pentru mine.
Sper să le fi făcut suportabile și pentru acei dintre dumneavoastră care au exact aceeași problemă ca mine atunci când trebuie să ia contact cu violența.”
Chiar dacă Radu Paraschivescu n-a dorit să-i numească pe scriitorii aflați în sală, eu am să consemnez aici că i-am recunoscut, printre alții, pe Liliana Corobca, pe Viorica Răduță și, last but not least, pe Iulian Popa, pe care am avut ocazia să-l felicit și față către față pentru excelentul volum de povestiri „Guadalajara”, apărut în aceeași colecție coordonată de Andreea Răsuceanu la Editura Humanias.
