Librăria Humanitas de la Cișmigiu a fost aseară gazda evenimentului de lansare a romanului „Xanax” (Editura Trei, 2019), semnat de jurnalistul Liviu Iancu. Alături de autor s-au aflat scriitorii Florin Iaru și Radu Paraschivescu. Rolul de moderator i-a revenit reprezentantei Editurii Trei, Virginia Costeschi.

Librăria Humanitas de la Cișmigiu

Vă amintiți partidele alea în care oamenii se revărsau puhoi spre stadion și ajungeau să se cațere până și pe tabelă ca să poată vedea meciul? Păstrând proporțiile, cam așa a fost și aseară, incinta Librăriei Humanitas de la Cișmigiu fiind aproape neîncăpătoare pentru acest eveniment.

Mai mult decât atât, lansarea a fost presărată cu multe momente amuzante, care au stârnit ilaritate. Înainte însă de a-i da cuvântul celui care s-a încumetat să deschidă „balul” lansării, histrionicul Florin Iaru, să vedem o scurtă descriere a romanului „Xanax”:

„Oameni simpli, miniștri, prostituate, pești, mari afaceriști, medici celebri, cântăreți, jurnaliști foarte cunoscuți și actori, toți sunt personaje vesele sau mâhnite în volumul scris de Liviu Iancu.

«Xanax» propune eroi care își expun cu curaj ori involuntar imperfecțiunile, și le înțeleg și acceptă sau refuză să vadă realitatea, autorul navigând cu mult umor prin acest univers plin de personaje bizare, aproape suprarealiste.

Liviu Iancu relatează trăirile, conflictele, emoțiile și tensiunile cu care se confruntă personajele sale, atât în raport cu ele însele, cât și cu restul lumii.”

Florin Iaru

Grăbit să ajungă la o altă întâlnire, Florin Iaru a deschis discuțiile surprinzând publicul cu o afirmație neconformă canonului unei lansări de carte: „Încep prin a vă spune ce nu mi-a plăcut la roman!” A fost un scurt moment de stupoare, un stop-cadru emoțional, după care Florin a lămurit situația: „Nu mi-a plăcut titlul!” Apoi lucrurile au reintrat în normal.

„Trebuie să fac câteva mici mărturisiri în ceea ce-l privește pe autor. L-am cunoscut prin intermediul unui prieten, care mi-a cerut să-i repar laptopul. I l-am reparat, după care i-am cerut prietenia pe facebook. Am văzut că Liviu are o rubrică de jurnalism în zona de turism. Am cele mai mari dubii, cele mai mari neîncrederi, când e vorba de o astfel de presă, pentru că de regulă este o reclamă mascată, un soi de lege a lui Ohm: ești om cu mine, sunt om cu tine! Îți dau, îmi dai!

Ce să vezi? Nu era așa, dimpotrivă! I-am citit articolele cu o încântare crescândă, pentru că aveau acel aer care este absolut necesar, și pe care l-am văzut de puține ori în presa din România, prin felul în care se construiește un subiect. Știe să construiască perfect un subiect de presă. Dă mai întâi punctul ăla de curiozitate, mă face curios, îmi descrie un caz, în începutul lui, care este misterios sau care mă intrigă, care mă surprinde, care mă face curios, mă agață, și după aceea intră încetul cu încetul în materie.

Asta este o metodă de proză. Agață-l pe cititor, prinde-l într-un fel sau altul, fă-l să fie participant la acel eveniment și după aceea du-l unde vrei tu, numai nu-l minți! Ei bine, eu nu l-am văzut pe Liviu să mintă în articole. De-aia, când am auzit că a scris un roman și când Liviu mi-a l-a și dat, mi-am zis Dumnezeule mare, e o cărămidă, nu un roman!

Noi, acum, mai avem timp să citim roman? Da! Avem timp să citim cărămizi! Măcar de-am citi cărămizi și n-am citi numai foițe! Am început să citesc. Nu trec bine de două pagini și zic hop! Ce de două pagini, nu trec bine de prima pagină și cu ce mă lovește Liviu? A murit Dumnezeu! Zic, stai! O fi Nietzsche, înseamnă că ne aflăm în fața unui roman brebanian și o să am o sută de pagini de comentarii la Nietzsche. Nici gând!

Cel care moare este un personaj care are toate caracteristicile lui… Atrăgându-mă pe mine în problema acelui individ, care e atotcunoscător, atotputernic, atoateștiutor, omnipotent și omniprezent, brusc aflu că nu mai este. În clipa aia, Liviu m-a cucerit pe mine ca cititor.

Xanax e un bildungsroman, un roman al devenirii și un roman picaresc. E un roman al întâmplărilor care vin de la sine în viața unui ziarist, jurnalist care are toate caracteristicile unui caracter genuin. Sunt foarte puțini oameni în lumea noastră care pot să spună cinstit, fără să cadă pe gânduri, ceea ce gândesc.

Prin ce este foarte haioasă această carte? Prin capacitatea de a duce zeci, poate sute de personaje care se întretaie și care fiecare dintre ele își dezvăluie partea aia ascunsă, partea pe care nimeni nu vrea să o vadă. Fiecare personaj pe care îl developează Liviu Iancu dă un raport despre starea umanității.

Liviu are talentul de a lăsa cititorul să înțeleagă, să vadă și să împartă dreptatea. Cartea se citește pe nerăsuflate. Dacă puneți mâna pe această carte toată viața dumneavoastră va fi pierdută.”

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu, deși se consideră pe nedrept total nefotogenic, a făcut iarăși o figură frumoasă aseară prin gesticulația convingătoare a discursului și mai ales prin felul mucalit în care ne-a transmis părerile sale foarte amuzante despre romanul lui Liviu Iancu.

„Rezonez cu multe dintre lucrurile pe care le-a spus Florin Iaru. (către Liviu Iancu): O să continui să vă laud. Știu că e neplăcut, dar o să treceți peste. La al doilea roman veți fi criticat.

Este un roman în trei capitole în care xanaxul nu e doar pastila pe care o iei înainte să te sui în avion, riscând ca dacă o combini cu whisky să ajung în situații care să reclame măsuri imediate. Este un bildungsroman parodic, cred eu, și o carte cu multe cârlige.

Unul dinte cârlige este decolteul cărții. E o carte foarte decoltată pentru domni, și foarte necenzurată și necenturată pentru doamne. E o carte cu multe cuvinte cu „p”, cu „m”, cu „f” și cu „c”. Și nu sunt poliomielită și altele. Dar este ca în viață.

 Este o fișă de existență întinsă, e adevărat, pe 500 de pagini, dar pe 500 de pagini cu ritm, cu puls și cu poveste. Pentru că, dacă scrii 500 de pagini fără o poveste bine delimitată, ori ești genial, ori îți bați joc de oameni. Liviu Iancu nu-și bate joc de oameni.

Mai sunt niște cârlige care îl trag pe cititor spre carte. Unul este rebusul identitar, ca să vorbim prețios, anume cine ce poreclă are. Luăm personajul, îi vedem porecla și în spatele lui îl ghicim pe X, pe Y, pe Z. De la Elena Udrea la Andrei Pleșu, de la Traian Băsescu la Dinu Patriciu etc.

Faptul că există cancan, faptul că există bârfă, faptul că există exces, nu fac decât să reproducă bârfa, cancanul și excesul din viața noastră. Sunt personaje pe care le vedeți toată ziua sau le-ați văzut în anii din urmă. Sunte personaje care fac agenda, sunt personaje pe care unii poate că nu și le mai amintesc, oameni care există și în ziua de azi.

Deci ai toată salata asta de personaje care, ție cititor, îți face bine, pentru că într-adevăr nu te interesează să citești ceva care miroase a tămâie, care este plicticos și pretins înalt. Cunosc mii de cărți cu înălțime simulată, unde autorul se exprimă reverențios, înalt, caută în caietul cu figuri de stil și la un moment dat pe cititor îl apucă un căscat inevitabil.

Aici nu e așa. Aici nu ești în zona figurilor de stil căutate. Este o zonă a exprimării curente, este o zonă a flirtului cu limba română, un flirt reușit de cele mai multe roi. Dacă ar fi să-mi pun o pălărie de critic literar – dar nu vreau să fac chestia asta – aș merge la un moment dat, la o nouă ediție, la o mică liposucție în ceea ce privește comparațiile, fiindcă sunt foarte multe.

Altfel, însă, e o carte cu dialog spumos, cu, pardon de expresie, curve. Unele practică prostituția, altele practică ziarismul, altele practică politica, ceea ce știți foarte bine. Ajunge să dați drumul la televizor și le vedeți. Programul este generos, aproape non-stop, sau chiar non-stop la unele posturi.

Tarifele diferă, clienții la fel. Deci există o democrație hormonală și principială de toată bafta și de tot râsul, motiv pentru care eu am citit cartea asta cu nesaț și știind foarte bine că nu este cea mai bună carte din lume.

Etichetele astea superlative sunt de fapt o iluzie. Nu există cea mai bună carte din lume, nu există cel mai bun film, cel mai bun cântec, cel mai bun disc, cea mai bună piesă de teatru. Există ierarhii personale, ierarhii fluctuante. Prin urmare, etichetele astea e bine să lipsească, iar de pe cartea asta lipsesc.”

Seara a continuat cu un cuvânt al autorului, cam în aceeași notă amuzantă (pe alocuri chiar mai amuzantă) ca a predecesorilor săi, cu un dialog spumos cu publicul, și s-a încheiat, firește, cu o prelungită sesiune de autografe.   

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.