Seria de evenimente organizate de Librăria Humanitas de la Cișmigiu și-a consumat aseară unul dintre cele mai emoționante episoade. Spațiul de lansări a fost practic neîncăpător la dezbaterea cu tema „Și eu am trăit în comunism”, care a fost precedată de vizionarea scurtmetrajului „Cadoul de Crăciun”, câștigător al Marelui Premiu la Festivalul de Film Clermont-Ferrand 2019.
În cadrul evenimentului a avut loc relansarea volumului „Și eu am trăit în comunism”, îngrijit de Ioana Pârvulescu și apărut într-o primă ediție, tot la Editura Humanitas, în 2015.
La dezbatere au participat scriitorii Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu (cel care și-a asumat și rolul de moderator), regizorul filmului, Bogdan Mureșanu, directorul de imagine Tudor Platon, actorii Adrian Văncică și Ioana Flora, precum și echipa Funky Citizens împreună cu Cosmin Pojoranu.
De ce spun că a fost o seară emoționantă? Deși risc să ies din coconul meu de obiectivitate jurnalistică și să trec de partea așa-zisului jurnalism gonzo, trebuie să relatez în primul rând – mai ales că am prins din plin acele vremuri – ce-am simțit în timpul vizionării filmului „Cadoul de Crăciun”.
Vă mai amintiți de filmul de animație „Ratatouille”? Când vine inspectorul ăla intransigent, gustă din mâncare și se trezește într-o secundă în copilărie? Exact asta am simțit și eu încă de la primele cadre din „Cadoul de Crăciun”. Filmul m-a catapultat în decembrie 1989. Nu mai eram în siguranță, în Librăria Humanitas de la Cișmigiu, ci undeva în Berceni, pe întunecata stradă Lamotești, supravegheat îndeaproape de fantomatice mașini de Miliție.
Am trăit filmul, pe tot parcursul celor aproximativ 25 de minute cât durează, de parcă m-aș fi aflat în interiorul lui, ca martor involuntar la o dramoletă, în fond, extinsă însă până la proporțiile tragediei care cuprinsese întreaga țară. N-am să vă spun ce se petrece în film, deși există deja spoilere, fiindcă merită văzut.
În alea 25 de minute sunt concentrate absolut toate realitățile zilei de 20 decembrie 1989. Fie că le-ați trăit, fie că nu, filmul vă va arăta, la modul brutal, dimensiunea tragi-comică în care ajunsese societatea românească sub comunism.
Cred că nu sunt singurul spectator care a clipit nedumerit când luminile din Librăria Humanitas de la Cișmigiu s-au reaprins și când, alături de Ioana Pârvulescu și de Radu Paraschivescu, au luat loc în fața publicului, de parcă descinseseră direct din ecran, actorii Ioana Flora și Adrian Văncică. Cei doi au fost flancați de regizorul Bogdan Mureșanu, care s-a priceput atât de bine să pună toate piesele laolaltă și să creeze această bijuterie de film.
Maestrul de ceremonii Radu Paraschivescu a dat tonul dezbaterii. „Au fost douăzeci și ceva de minute de intensitate, de necunoscut pentru unii dintre dumneavoastră, de flash-back pentru unii dintre noi. Ceea ce a făcut acest film vine în completarea a ceea ce a făcut Ioan Pârvulescu cu volumul colectiv «Și eu am trăit în comunism». Marcăm în fiecare lună anul care va duce la decembrie 2019, adică împlinirea a 30 de ani de când am scăpat sau am crezut că scăpăm de comunism.”
Cerându-și scuze că a vorbit „nepermis de mult și nimeni n-a avut bunătatea să mă întrerupă”, Radu Paraschivescu a întrebat-o pe Ioana Pârvulescu care a fost declanșatorul care a dus la cartea aceasta. Iată și răspunsul:
„În primul rând vreau să spun că am văzut un film excepțional. Felicitări întregii echipe! Chiar m-a tulburat incredibil de tare, probabil tocmai pentru că și eu am trăit în comunism. În ce privește cartea, acum patru ani, în urma unor discuții cu prietenii, bineînțeles că se punea problema că era mai bine înainte.
Unii începeau discuții ideologice și se confruntau clișee comuniste cu clișee anticomuniste. La un moment dat, într-o asemenea discuție, am constatat că, povestindu-le celor din jur câteva experiențe personale din acea perioadă, eram mult mai convingătoare decât cei care făceau sinteze istorice și așa mai departe.
Îmi dădeam seama, pe de altă parte, că oameni care trăiseră comunismul în întregime erau din ce în ce mai puțini. A fost momentul ultim în care mai puteam aduna de la oameni de toate vârstele asemenea lucruri. Am cerut, din aproape în aproape, împreună cu toți colegii de la Humanitas, să ni se dea niște felii de viață foarte scurte, expresive, și să nu literaturizeze. Am făcut mai degrabă un mozaic, organizat pe 20 de capitole.”
Radu Paraschivescu l-a întrebat apoi pe regizorul Bogdan Mureșanu cum a făcut documentarea pentru film și care au fost așteptările, întrebare pe care a considerat-o, făcându-și autocritica în spiritul vremurilor apuse (sau nu), de-a dreptul „imbecilă, evident”.
Iată ce a spus Bogdan Mureșanu:
„Am citit această carte în vreme ce lucram la producția filmului. Mă bucur că filmul și cartea sunt împreună, cumva legate, măcar așa, circumstanțial. În privința documentării, sigur, în primul rând, la filmul ăsta e o echipă destul de pestriță. Cu Adrian Văncică am realizat că aveam ceva amintiri comune, legate într-un fel de imagine a tatălui în familie.
Ioana Flora însă a copilărit, din câte știu, în Novi Sad, așa încât în ceea ce o privește era un alt fel de a se raporta la timpurile alea. Directorul de imagine, Tudor Platon, nu a copilărit deloc în comunism. Are 27 de ani, iar părinții lui sunt de vârsta mea. Știa ceva despre comunism, dar pentru el, să spunem, a fost poate o provocare, o dificultate, să redea atmosfera de atunci, mediată de lecturi și de poveștile altora.
Afându-mă la filmări mi-am adus aminte că lumina comunismului era una care te izgonea din spațiul public. Era o lumină rece, avea ceva teribil de straniu și neplăcut într-un fel. Te izolai cât puteai în insula ta din apartament și până și acolo pereții erau transparenți. Ți se părea că ești supravegheat, că ești ascultat în permanență. Era o întreagă paranoia, și de aici felul în care am încercat noi să filmăm.”
Bogdan Mureșanu i-a predat ștafeta lui Adrian Văncică întrebându-l cum s-au derulat filmările din unghiul lui de vedere.
„Nu mă așteptam la întrebarea asta. Este prima dată când văd și eu filmul ăsta cu multă lume. L-am văzut o dată cu Bogdan, o dată cu mama, și altă dată cu doi prieteni. Niciodată nu m-am gândit că se va râde atât de mult la acest film. Eu am crezut că sunt actor de tragedie, dar n-a ieșit.
În timpul filmărilor cu Bogdan mi-am adus aminte de tata, care a fost întotdeauna o figură puternică. M-a bătut la cap toată copilăria să învăț matematică și fizică, fiindcă o să-mi folosească în viață. N-a nimerit-o!
Stăteam într-un apartament la etajul patru, pe colț. Știu ce e ăla frig. De fiecare dată când veneam acasă mama ne dădea niște halate de monton, pe care le făcuse, și ciorapi de lână. Cred că e banal să vă spun că am făcut și teme la lumina lămpii. Am trecut de toate astea. La revoluție aveam 14 ani.”
Ioana Flora a rememorat și ea, din perspectiva propriei copilării trăite în Serbia, felul cum se vedeau lucrurile de acolo înspre România.
„Veneam de două ori pe an în România, o dată vara, o dată iarna, și culmea e că chiar după revoluție, tata fiind poet, scria în limba română, a trăit suprema bucurie că s-a întâmplat revoluția și a zis: «Venim în România!» Așa s-a produs venirea noastră aici.
Atmosfera din film a fost foarte bine reprodusă. Pot să spun că ne-am simțit chiar stingheri în acel apartament, pentru că totul ne-a adus aminte într-adevăr de cum era pe atunci. Mai puțin frigul, cred, fiindcă nu a fost frig.
Lucrul la film a fost o încântare. Am făcut parte dintr-o echipă extraordinară. Scenariul lui Bogdan a fost impecabil. Practic aportul nostru a fost minim. Bogdan a știut foarte bine ce vrea să facă cu acest film.”
Sigur că dialogurile au fost mult mai bogate în discuțiile care au urmat. S-au rememorat întâmplări, s-au spus bancuri din comunism, s-a vorbit despre recuzita acelor vremuri (dintre care unele lucruri s-au aflat chiar la fața locului) și așa mai departe.
Jurnalistul, gonzo sau nu, se află în imposibilitatea de a relata chiar totul. Sper că, măcar în linii mari, să fi reușit să redau atmosfera mai mult decât colocvială de la această dezbatere.
