Nu cred că greșesc dacă afirm că aseară a avut loc unul dintre cele mai frumoase și reușite evenimente culturale la care am asistat vreodată. Librăria Humanitas de la Cișmigiu, acest spațiu de lumină într-un București adesea cenușiu, a găzduit lansarea romanului „Scara lui Iakov”, de Ludmila Ulițkaia, cei prezenți la eveniment bucurându-se de prezența celebrei autoare din Rusia.

Vremea a ținut ieri cu iubitorii de carte și îndeosebi cu cei care o admiră pe Ludmila Ulițkaia, fiindcă ploaia s-a ținut departe de oraș și a lăsat loc unei vremi splendide, însorite, la acest sfârșit de mai care a stat mai tot timpul atât sub amenințarea cvasipermanentă a ploilor și a furtunilor, precum și deopotrivă sub lumina unor evenimente culturale de marcă.

Librăria Humanitas de la Cișmigiu și-a trăit aseară unul dintre cele mai bune momente ale sale, spațiul de lansări dovedindu-se realmente neîncăpător la acest eveniment extraordinar. Nu știu dacă a fost așa, dar însăși Ludmila Ulițkaia părea mirată și ușor intimidată de atenția deosebită de care s-a bucurat atât din partea gazdelor, cât și din partea publicului.

La discuția despre romanul „Scara lui Iakov”, apărut la Editura Humanitas Fiction în colecția „Raftul Denisei”, coordonată de scriitoarea Denisa Comănescu (traducere de Gabriela Russo), au participat, pe lângă moderatoarea Denisa Comănescu și autoarea romanului, Ludmila Ulițkaia, jurnalistul Marius Constantinescu și profesorul Anton Breiner, care a asigurat traducerea simultană.

Denisa Comănescu

Seara a fost deschisă de directorul Editurii Humanitas Fiction, Denisa Comănescu:

„Doamnelor și domnilor, sunt atât de emoționată cum n-am fost demult. Avem marele privilegiu de a o avea în mijlocul nostru pe Ludmila Ulițkaia. Cum scria Frankfurter Algemeine Zeitung, Ludmila Ulițkaia este cea mai importantă scriitoare din Rusia actuală și una din vocile marcante ale literaturii lumii.

Citindu-i cărțile, putem înțelege mai bine acea Rusie care ni se pare atât de rece, atât de îndepărtată și atât de amenințătoare. Ea, prin cărțile sale, ne-o umanizează. Ludmila Ulițkaia a vândut până acum în toată lumea peste trei milioane de exemplare. Are zece romane, mai multe volume de povestiri, de eseistică și de piese de teatru.

Este o reputată autoare dramatică și este jucată în întreaga lume și sper ca teatrele din România și regizorii de teatru de aici să se gândească să-i pună în scenă piesele. Domnia sa a câștigat în Rusia cele mai importante premii. De asemenea, și-a adjudecat premiile importante internaționale, iar în limba română a fost tradusă mai întâi la Editura Humanitas, cu cinci titluri, și de când am început Humanitas Fiction, colecția «Raftul Denisei», are seria domniei sale în care au apărut șapte titluri.”

Prima întrebare a serii, pusă de Denisa Comănescu, a fost următoarea:

„Ludmila Ulițkaia, cine este personajul principal din «Scara lui Iakov»?”

Ludmila Ulițkaia

Ludmila Ulițkaia: Eu aș încerca să dau un răspuns poate mai vag. În orice caz, o să spun că timpul este eroul principal în acest roman. Și iertați-mă, trebuie să completez cu o frază necesară: aș vrea să-i mulțumesc în primul rând Denisei, pentru că ea și editura la care lucrează a publicat cărțile mele. De asemenea aș vrea să-i mulțumesc Gabrielei Russo, traducătoarei acestor cărți, pentru că noi, autorii, depindem sută la sută de traducătorii noștri.

Am o relație foarte bogată și îndelungată de colaborare cu traducătorii mei, relație care adesea se transformă într-o prietenie. Sunt absolut convinsă că orice succes pe care îl am este pe jumătate succesul traducătorilor mei, iar pentru asta le sunt profund recunoscătoare.

Denisa Comănescu: Ludmila Ulițkaia ar fi trebuit să se afle acum la o recepție dată de președintele Franței, Macron, pentru marii scriitori ai lumii care au semnat un text foarte frumos pentru Uniunea Europeană. Care era acest text, doamnă Ludmila Ulițkaia? Acum trebuie să vă mulțumesc foarte mult pentru faptul că dumneavoastră  ați preferat să veniți în România și să lansați cu noi, aici, romanul „Scara lui Iakov”, decât să vă aflați cu elita literaturii lumii la Elysée.

Ludmila Ulițkaia: Problema nici nu s-a pus în felul ăsta. Eu am promis că vin în România, așa că am venit în România. În ceea ce privește ideea Uniunii Europene, eu sunt un susținător al acestei idei, chiar dacă  Uniunea Europeană nu funcționează întotdeauna așa cum ar trebui să funcționeze, și eu cred că prin efortul oamenilor de cultură noi vom putea să facem ca ideea să funcționeze mai bine.

Marius Constantinescu

Marius Constantinescu: În visul lui Iakov apare această scară pe care îngerii mai întâi urcă și abia apoi coboară. Păstrând această paralelă, aș întreba-o pe Ludmila Ulițkaia: personajele pe care le plasează pe această scară întinsă timp de o sută de ani, de unde pleacă și spre ce urcă?

Ludmila Ulițkaia: Trebuie să spun că mie îmi place foarte mult acest episod biblic cu visul lui Iakov. Evident că este un episod care a fost intepretat în mai multe feluri. Mie îmi place o interpretare a acestui vis, pe care o regăsim în icoanele rusești. În aceste icoane este reprezentat Iakov, care doarme cu capul pe o stâncă și lângă el este această scară pe care o vede în vis și pe care urcă nu un înger, ci un om. Acest om este ajutat de unii îngeri să urce, în timp ce niște demoni trag de el ca să-l arunce de pe scară, să-l tragă în jos.

 Viața fiecărui om conține în sine această idee a urcușului pe o scară. Dacă am sta să ne gândim la propria noastră viață am reuși să înțelegem ce anume ne ajută să urcăm pe această scară și ce anume ne împiedică să urcăm pe această scară, care este de fapt o metaforă a vieții.

Desigur, când lucram la acest roman, eu însămi mă simțeam pe această scară, pentru că îmi era extrem de greu să lucrez la acest roman. Trebuie să mai fac o mărturisire legată de această carte și de tot ceea ce scriu: cum eu m-am apucat foarte târziu să scriu pentru public, am început să scriu gândindu-mă de fapt în primul rând la un cerc de prieteni.

Asta poate explică o parte din ceea ce spuneați mai devreme, deoarece pentru mine cititorul meu este prietenul meu în care am încredere foarte mare. Desigur, cum eu mă aștept la un cititor care are gusturile mele, educația mea, concepția mea asupra lumii, n-aveam cum să mă aștept la un public atât de numeros astăzi prezent aici. În acest sens, sunt un autor foarte fericit. De fiecare dată spun că, îndiferent în ce țară m-aș duce, la orice lansare de carte, la toate întâlnirile astea cu cititorii vin oameni cu care eu după aceea aș putea să mă duc ca să beau împreună cu ei un ceai. Vă mulțumesc!

Marius Constantinescu: Cum vă simțiți atunci când din reacțiile cititorilor vedeți cum ei și-au ierarhizat poate cu totul altfel poveștile din roman?

Ludmila Ulițkaia

Ludmila Ulițkaia: În primul rând, când scriam la această carte trăiam un sentiment profund de disperare, de la început până la sfârșit. Pe măsură ce această carte se dezvolta și creștea, mă întăream în convingerea că nu poate să existe un om care să o citească de la început până la sfârșit.

De aceea m-a surprins plăcut și m-a bucurat foarte mult prima reacție a cititorilor, și anume aceea că au cumpărat cartea. Apoi e sentimentul acela absolut magic că în lume sunt foarte mulți oameni cu care poți să stai de vorbă, cu care poți să te înțelegi indiferent de limba în care vorbește fiecare dintre noi. Dar dacă e să vorbesc sincer, eu până în prezent sunt uimită că această carte e totuși citită.

Denisa Comănescu: Cum v-ați decis să scrieți „Scara lui Iakov”, care este o carte cât se poate de personală? E dificil, e dureros, să scrii despre trădare în propria ta familie…

Ludmila Ulițkaia: Când spuneam că trăiam un sentiment de disperare când scriam această carte, ăsta este unul dintre motivele pentru care simțeam asta. Eu cred că asta este o muncă extrem de importantă pentru sufletul nostru de oameni, pentru că adesea este o muncă pe care tindem să o băgăm sub preș.

E foarte confortabil să nu știm anumite lucruri, dar pentru a urca pe scara asta, totuși trebuie să știm. Uneori asta poate să fie o cunoaștere extrem de dureroasă și grea. Eu însămi aparțin unei generații tăcute, care însă începe încetul cu încetul să vorbească. Părinții mei nu vorbeau, nu spuneau niciodată nimic.

De aceea, scrierea acestei cărți a fost extrem de importantă pentru mine, deoarece ea mi-a permis să refac legătura cu cei care au fost înaintea mea, cu părinții și bunicii mei. Prin anii `60, când eram încă biolog, am fost într-o expediție în Asia Centrală. Într-un sat oarecare am stat de vorbă cu un bătrân, care preda la școala din sat.

El mi-a spus o frază pe care o țin minte până în ziua de azi. Suna cam așa: „Voi, rușii,  nu vă cunoașteți nici măcar bunicii. La noi în sat, dacă un om nu cunoaște șapte generații de strămoși ai săi, el este un vagabond de nimic.”

Gândul ăsta și ideea asta m-au rănit foarte puternic la momentul respectiv. Între noi și lumea musulmană există o neînțelegere profundă. Printre nenumărații mei prieteni, care sunt și creștini sau evrei, există un singur musulman. Barierele culturale existente între noi ne separă foarte puternic.

Ce să mai vorbim despre barierele astea, când niște bariere mult mai puternice poate există în propriile noastre familii. Asta este, desigur, o realizare remarcabilă a puterii sovietice, faptul că oamenii trăiau în tăcere și în frică. De douăzeci de ani deja oamenii încep să se uite înapoi, în trecut, și descoperă în acest trecut straturi substanțiale, importante, de care nu erau conștienți până atunci.

Uneori, și poate destul de des, acest necunoscut se dovedește a fi groaznic, dar uneori este minunat. Ca fost genetician pot să vă spun, și cu siguranță știți și dumneavoastră asta, pentru că e un fapt cunoscut, genomul uman a fost decodificat. Omul, practic, poate fi citit ca un fel de text.

Și atunci, când ne uităm la trecut și descoperim viețile strămoșilor noștri, noi practic recunoaștem în ei elemente textuale care seamănă. Un sfert din ceea ce reprezintă Ludmila Ulițkaia, cel puțin din punct de vedere genetic, este ceea ce ne-a oferit bunicul meu Iakov, iar eu mă bucur foarte mult de lucrul ăsta, pentru că în acest fel moștenirea lui nu s-a pierdut.

Și atunci când mă uit la fiul meu și văd cum cântă jazz, sau la nepotul meu și văd cum îl interpretează pe Mozart, eu mă gândesc la bunicul, la Iakov, și îi mulțumesc. Fie că o vrem, fie că n-o vrem, fie că o știm, fie că n-o știm, în noi trăiesc strămoșii noștri. Mie mi se pare că asta este minunat.

Marius Constantinescu: Vă mărturisesc că cel mai mult am empatizat la nivelul cărții cu Iurik, cu fiul Norei, care în America este numit, nu o dată, Yorick. Și atunci, eram curios dacă nu cumva ar fi o suprainterpretare, dat fiind că și teatrul este atât de prezent în carte, inclusiv la nivel de metalectură, să spunem, să-l vedem pe Iurik ca pe nebunul sau ca pe bufonul din alte timpuri, mereu captiv într-un timp și într-un spațiu care nu-i sunt proprii.

Ludmila Ulițkaia

Ludmila Ulițkaia: Vă dau voie fără nicio problemă să interpretați în felul ăsta!

Cert este că literatura trăiește în noi la un nivel atât de profund încât nu întotdeauna suntem conștienți de unde ce element am luat. Și mai ales în cazul meu, un om cu o memorie deloc perfectă. Aș spune că biografia unui om ar putea fi transcrisă, rescrisă, făcând o listă a tuturor cărților pe care omul ăla le-a citit.

În copilărie și în adolescență lecturile sunt o influență extrem de importantă. Ne schimbăm aproape instantaneu în urma acestor lecturi. Cu trecerea timpului, asemenea schimbări radicale devin tot mai rare, devenim mai rezistenți la puterea și influența literaturii.

Eu pun mare preț pe o idee filozofică care nu este poate foarte populară. Este ideea academicianului Bernațki. El a descris viața de pe pământ ca o serie de sfere, pornind de la geosferă, spațiul pe care efectiv trăim fizic, continuînd cu biosfera, care include viața pe pământ, și ajungând la noosferă, care reprezintă viața rațiunii.

Această noosferă trebuie înțeleasă ca suma bogăției create de inteligența umană. Când studiam la școală, eram elevă, nivelul de cunoștințe care ni se transmitea era destul de mare, care încăpea într-un anumit număr de pagini. Școlarii de astăzi trebuie să asimileze un volum probabil dublu. Nici nu putem să ne imaginăm cât vor trebui să asimileze oamenii în următorul deceniu.

Cu alte cuvinte, această cunoaștere totală a omenirii va crește exponențial. Asta are niște implicații sociale extrem de importante, pentru că niciun singur om astăzi nu poate să știe totul. Suntem obligați și în același timp nevoiți și fericiți să împărtășim unii cu alții ceea ce știm.

În ultimii ani, pentru mine, lecturile cele mai plăcute sunt literatura de popularizare a științei non-fiction. Astfel ne întoarcem la tema scării, deoarece cunoașterea este locul către care urcăm pe această scară. Asta este extrem de interesant și îngrozitor de important.

În urmă cu câteva luni am scris o povestioară despre un fotograf. Ca să pot să scriu această povestire a trebuit să citesc o carte de optică și un manual de fotografie, ca să pot să descriu cu precizie ce se întâmplă cu acest fotograf.

Asta este o provocare incredibilă a vieții contemporane și eu cred că noi cu toții răspundem acestei provocări și asta face viața să fie incredibil de interesantă. Îi invidiez pe tineri, pentru că au șanse incredibil de mari să afle ceea ce noi deja nu vom mai afla.

Marius Constantinescu: V-ați întors la „scară” și atunci mă întorc și eu la „scară”, pentru că, nu-i așa?, vechiul testament ne spune că scara lui Iacob este scara către Paradis. Nu puteam să nu vă întreb: în opinia dvs. de care parte a scării este Paradisul de fapt?

Ludmila Ulițkaia: Este o întrebare excelentă! Eu sunt fumătoare și de aceea, din când în când, câte un prieten de-al meu îmi spune: hai, termină cu fumatul fiindcă îți scurtezi viața! La care eu răspund: păi da, dar e direcția proastă, nu aia bună!

În ceea ce privește istoria, a mea personală, trebuie să vă mărturisesc că, cu cât avansez în viață, cu atât mai interesantă mi se pare viața. Dar cred că totuși nu o să vă răspund la întrebarea asta, pentru că foarte recent am terminat de răspuns la întrebarea asta scriind un mic ciclu de povestiri.

Sper, cu ajutorul Denisei, să reușiți să citiți cândva aceste povestiri. În aceste povestiri e cercetată tema asta a granițelor, a trecerii într-un altceva, într-un altfel de spațiu, care poate să fie raiul, poate să fie iadul, în orice caz, într-un ceva extrem de interesant în opinia mea.

Eu cred că veți afla răspunsul la întrebarea dvs. când veți citi aceste povestiri. Nu pot să le rezum pe toate șapte acum, chiar dacă sunt destul de scurte.

Marius Constantinescu: Marile vicisitudini ale istoriei sunt în stare și ajung să schimbe inclusiv felul în care se simt iubirea sau însingurarea?

Ludmila Ulițkaia: Noi, cu toții, cei care suntem aici și trăim acum, am prins un moment de graniță, de trecere între ce a fost înainte și ce urmează să se întâmple, un moment de schimbare, extrem de important. Suntem martorii unei crize filozofice, suntem martorii unei crize religioase, dar suntem martorii unei crize a familiei.

Nu vreau să spun nimic rău despre idealul căsătoriei creștine, dar trebuie să vă mărturisesc că în viața mea nu am întâlnit nici măcar o singură pereche care să corespundă perfect cu acest ideal al căsătoriei creștine. Nu știu, poate dvs. știți o asemenea pereche în care un tânăr și o tânără, amândoi virgini, s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și după aia au trăit toată viața împreună, fără să se trădeze măcar o dată.

Nu vreau să spun că asta e bine sau e rău, vreau să spun că s-au schimbat concepțiile noastre cu privire la căsătorie, la iubire și la ce înseamnă să fii credincios. Tocmai m-am întors din Israel, unde am stat de vorbă cu o doamnă care este, printre altele, autoarea unei serii de cărți despre – nu știu dacă știți conceptul ăsta – poliamor.

Concepția asta încearcă să formalizeze în relațiile de cuplu posibilitatea unei trădări, unor escapade, unor relații extraconjugale care dau posibilitatea unui cuplu să existe ca familie, să trăiască, să se iubească, dar în același timp fiecare să aibă propria relație și posibilitate de a se distra în paralel.

Ea, împreună cu soțul ei și mai mulți prieteni de-ai lor practică această formă de relație. E o femeie foarte frumoasă și are deja cam 45 de ani. Eu, ca om politicos, nu am vrut să-i pun întrebarea asta, deși îmi venea foarte tare să i-o pun, și anume: peste câțiva ani o să fii deja bătrână și n-o să fie atât de mulți oameni care o să-și dorească să-și petreacă timpul cu tine. asta în timp ce soțul tău va îmbătrâni mai încet.

Libertatea oferită de această concepție o să-l determine să-ți spună la revedere și să se ducă la o femeie mai tânără. În același timp, în această concepție a relațiilor poliamoroase există și ceva bun, pentru că ea îți permite să fii onest. E bine să simți că spui adevărul.

Asta o spun în contextul faptului că suntem la această graniță civilizațională și multe concepte, care ne erau atât de familiare până acum, or să-și schimbe configurația. Și când mă sună o prietenă și-mi spune: ce să fac cu fiică-mea de 16 ani, fiindcă tocmai m-a sunat să-mi spună că se duce să doarmă la prietenul ei?

Multe fete din generația mea făceau asta în mod natural, dar niciodată nu-și sunau mamele să le spună. Toate aceste probleme care deocamdată doar apar așa, diform, în fața noastră, nu sunt foarte conturate, or să apară mâine în lumina zilei foarte clar conturate, or să fie parte din realitatea vieții noastre.

Fiecare secol elaborează propriile norme comportamentale, care durează o vreme, un timp. Dar acum trăim într-un moment în care totul în jurul nostru sfârâie și dă să se rupă. Suntem într-un moment în care ni se cere să reacționăm la o lume în schimbare și să reacționăm într-un fel nou la această lume.

În orice caz, noi ne raportăm într-un mod diferit la aceste situații, nu ni se mai par atât de scandaloase și de monstruoase. Bunicii noștri nu prea divorțau. Puteau să fie niște relații foarte dificile, foarte complicate, dar oamenii de regulă rămâneau împreună.

Ludmila Ulițkaia & Marius Constantinescu

„Atunci când scrieți trebuie să vă formulați gândurile. Atunci când scrieți trebuie să gândiți. Sunteți obligați să vă formulați cât mai clar aceste gânduri. Procesul scrierii are o mare putere terapeutică, psihoterapeutică aș spune. Omul care începe să scrie merge pe o cale a vindecării, până la urmă. Scrieți, scrieți, este extrem de benefic!”Ludmila Ulițkaia

Seara s-a încheiat cu o sesiune de autografe, nu înainte ca Ludmila Ulițkaia să spună câteva cuvinte speciale de încheiere:

Ludmila Ulițkaia: Dragii mei, am avut o călătorie extrem de reușită, începând cu faptul că m-am întâlnit cu niște oameni extraordinari, și Denisa Comănescu, și Gabriela Russo, traducătoarea cărților mele, și Anton, interpretul de simultană. Acordarea titlului de Doctor Honoris Causa este un eveniment extrem de important și primul om la care m-am gândit a fost mama mea. Mama mea, entuziasmată de talentele mele, tot timpul spunea: „Liusea, o să fii un doctor în științe!” Și eu n-am ajuns niciodată doctor în științe, nici măcar nu am avansat spre acest titlu. Cred că mâine (azi – nota mea), când o să aibă loc ceremonia, mama mea, de acolo de sus, o să privească cu un zâmbet când o s-o vadă pe fiica ei cu titlul de Doctor! Nu sunt un om vanitos, dar, în orice caz, acum sunt plină de recunoștință și vă mulțumesc tuturor foarte mult!”

Nota bene: În cursul zilei de azi, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la Facultatea de Drept, în sala Stoicescu de la etajul I, Ludmilei Ulițkaia i-a fost acordat titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din București.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.