MARIN MINCU s-a născut pe 28 august 1944 în cartierul Clocociov din orașul Slatina. Între 1951-1955 a urmat școala primară, după care, până în 1958, pe cea elementară, la „Școala mixtă-gară”din Slatina. Frecventează timp de doi ani (1958-1960) cursurile Liceului nr. 2, după care, între 1960-1962, își definitivează studiile medii la liceul „Radu Greceanu”. După absolvirea liceului, atras de fascinația aviației, se înscrie la Școala Militară de la Sibiu, însă nu suportă atmosfera cazonă și se retrage după doar o săptămână.

Se pregătește să susțină examenul de admitere la Facultatea de Electronică a Politehnicii din București, însă la primul examen se răzgândește și își mută dosarul la Facultatea de Filologie (al cărei examen de admitere era decalat cu zece zile). Admis la Filologie, are șansa de a-i audia la cursuri pe George Călinescu și Tudor Vianu, aflați în ultimii doi ani de profesorat. Descoperă Cenaclul „Nicolae Labiș”, condus de Eugen Barbu la Uniunea Scriitorilor, însă rămâne stabil la Cenaclul Studențesc „Junimea”, unde este remarcat de profesorul George Ivașcu.

În 1966 se căsătorește cu colega sa de grupă, Ștefania Cojocaru. După terminarea facultății, în 1967, refuză postul repartizat, de profesor la Liceul din Vedea, și își asumă statutul dificil de liber profesionist. Publică articole și recenzii în majoritatea revistelor vremii. Debutează editorial cu volumul de poezie „Cumpănă” (Editura pentru Literatură, 1968), remarcat de Nicolae Manolescu și de Ștefan Augustin Doinaș.

În 1969 debutează editorial și în critică, la doar 25 de ani, cu volumul „Critice”, tot la Editura pentru Literatură. Cartea este primită bine de Nicolae Manolescu și de Gheorghe Grigurcu. Un an mai târziu îi apare al doilea volum de poezie, „Calea robilor” (Cartea Românească, 1970). În 1971, potrivit planului de a publica, alternativ, poezie și critică, îi apare „Critice II” tot la editura Cartea Românească. În 1971, la 27 de ani, își susține doctoratul la Universitatea din București cu lucrarea „Opera literară a lui Ion Barbu”, care va fi publicată, din cauza cenzurii, abia în 1990.

În 1972 îi apare, la Editura Albatros, volumul de poezie „Eterica noapte”. Direcția ideologică îi oprește de la publicare volumul „Critice III”. În 1974 publică la Cartea Românească „Văile vegherii”, volum de poezie respins inițial de cenzură, în 1972, din cauza titlului („Katabasis”). În 1975, după patru ani de interdicție, îi apar concomitent două cărți de critică. Face prima vizită la Paris, împreună cu soția sa, și își procură aproape întreaga producție critică din colecția „Tel Quel” a Editurii Seuil. Audiază cursul de semiologie literară ținut la Facultatea de litere și filosofie din Torino. În 1977 devine membru al „Centrului de Cercetări Semiotice” din Torino.

În 1982, ca urmare a concursului național, pe care-l susținuse la Ministerul Italian al Instrucțiunii Publice, Marin Mincu este confirmat profesor titular la Facultatea de Litere și Filosofie din Florența. Pe 15 februarie, nouă profesori universitari din Italia, cu Umberto Eco în frunte, îi adresează o scrisoare oficială lui Nicolae Ceaușescu personal pentru ca Marin Mincu să-și poată continua activitatea în Italia. În același an devine membru al Asociației Italiene de Studii Semiotice și al Asociației Internaționale de Semiotică. Publică volumul de poezii „Proba de gimnastică” (Editura Albatros).

În 1984 publică primul volum din ciclul romanesc „Intermezzo”. Volumul al doilea va fi publicat cinci ani mai târziu, la Editura Cartea Românească. După Revoluție, în 1990, obține un an sabatic de la Universitatea din Florența și se implică în viața culturală din România postdecembristă. Este numit rector al Universității din Constanța, pe care o fondează, dându-i numele „Ovidius”. Refuză numirea, însă acceptă să fie decan al Facultăților de Litere, Istorie, Drept și Teologie, pe care le înființează. În 1991 înființează Editura Pontica., iar în 1993 revista de cultură „Paradigma”.

În 1996, pe 8 mai, i se decernează, în aula Universității din Viena, de către rectorul Alfred Ebenbauer, Premiul Internațional Herder. Cu această ocazie îl propune ca bursier pe tânărul poet Mircea Țuglea. În 1998, dezamăgit, se retrage din activitatea universitară, acest lucru permițându-i intensificarea activității literare. În 2003 lansează ideea unei noi generații literare (Generația 2000), căreia îi dedică o amplă ședință „teoretică” (pe 19 martie 2003) în cadrul Cenaclului Euridice. Începând cu 2004, ședințele Cenaclului Euridice sunt ținute în Rotonda Muzeului Literaturii Române, prin bunăvoința criticului Alexandru Condeescu.

Alcătuiește prima antologie a douămiiștilor, pe care o publică la Editura Pontica sub titlul Generația 2000. În luna martie a anului 2008 întrerupe Cenaclul Euridice deoarece Radu Călin Cristea, noul director al Muzeului Literaturii Române, instalat aici de către Nicolae Manolescu, nu-l mai găzduiește în Rotondă.  Moare în urma unui anevrism cerebral în dimineața zilei de 4 decembrie 2009. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Notele biobibliografice (întocmite de George Popescu), precum și textul de mai jos, sunt preluate din volumul „Marin Mincu – Proba de gimnastică”, apărut în colecția „Ediții definitive” a Editurii Vinea în 2008.

Probă la ora de gimnastică

într-un câmp vast la ora de gimnastică
trebuia să exersăm după muzică un balet complicat
toți înaintea mea luaseră nota zece
pentru execuția impecabilă

profesoara se-ndepărtase puțin profesoara
nu se mai vedeau nici colegii pe-aproape
alergând după insecte colorate pentru ierbar
sosisem ultimul la această probă importantă

în lipsă de ceva mai atractiv
priveam alături de sala de gimnastică
printre crăpăturile gardului de nuiele
niște imagini de la căderea constantinopolului
(era probabil un cinema în aer liber)
gărzi multe fastuoase gărzi imperiale
când undeva s-a ivit pentru o clipă
chipul bazileului învinețind palmele de aplauze

deodată s-a întâmplat un lucru rar
un lucru de altfel natural pentru orice individ
când aerul stătut din intestine
este împins brusc cu forță în afară
slobozind un zgomot pleznit ca o împușcătură ratată
un adevărat atentat de lez-majestate

fugă nebună a gărzilor pe culoarele pistei
să mă prindă neapărat viu
să fiu executat pe loc
să se dea un exemplu peremptoriu

atunci se întâmplă un lucru și mai rar
pe care-l încerc doar în vis
încet mă ridicai deasupra câmpului de gimnastică
deasupra palatului imperial
deasupra gărzilor ce alergau încoace și încolo
cum se cuvine la o ocazie ca aceasta
și zburam netulburat

de undeva de jos stănescu geta
șefa clasei noastre la ora de gimnastică
îmi făcea semne extreme de bucurie
mă felicita bătând frenetic din palme

închipuiți-vă luasem nota zece
în sfârșit trecusem nenorocita de probă

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.