Angelica Stan (n. 1969, Tulcea) este absolventă a Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (1995) și doctor în Urbanism (2006). În prezent, profesoară universitară în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism din București, Departamentul de proiectare urbană și peisagistică. A publicat volumele de poezie: Bumerang (1999), Testul umbrei (2005), Clona (2009), Spații intermediare (2016), Produse miraculoase (2018), O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (2020) și exponate de artă brută (2022).
Poemele de mai jos sunt preluate din cel mai recent volum, nimic mai fragil decât creșterea, apărut în 2024 la Casa de Pariuri Literare.
în timp ce plantele cresc aici liniștite
iar noi ne-nvârtim
prin grădina asta bine-nsorită
printre dovlecei și tomate
supradimensionate
undeva în apropiere
o nouă molimă invadează câmpurile
face să urce pe tulpini în sus
scleroza morcovilor și furia galbenă
a vinetelor mutante
din neatenție, din lipsa răbdării
din spaima că vom suporta consecințele
unor sentimente neclare
am vrea să fugim
să ocolim zona cu sânge închegat
care pătează aleator teritoriul
am vrea să evităm confruntarea
cu resortul intim al creșterii
cu sursa pulberilor fine
ce se așază lent în farfuriile noastre
la micul dejun
cu aerul fals-primăvăratic
pe care îl inhalăm
cu nesaț.
cine îmi fură primele ore ale zilei
trebuie să răspundă.
e o bestie care viețuiește
de ani buni în somnul meu
și profită de slăbiciunea
unei simple zile de marți.
unii oameni au o relație mai specială
cu somnul.
el are o putere neclară asupra timpului
îi controlează curgerea circulară
dinspre zi înspre noapte
și invers
dinspre miezul eului spre coaja lui
răscoaptă
se plimbă ca un omuleț
negru pe o bandă moebius
într-un mecanism de ceas
medieval.
mă trezesc. fac lucrurile într-o anumită ordine.
e multă lumină rece ca spirtul pe
contururile unor cicatrici. încă ustură.
nici diminețile nu mă plac, simt asta.
sunt un fel de early bird retrograd
refuzând tacit
horoscoapele.
cu toate cărțile în pat lângă mine
se face încă un pat.
trec dintr-unul într-altul. trec de margine
de pernele din hârtie
de cutia cu blistere împușcate
în bezna axfisiantă
în care-mi ard mocnit
cuvintele – tot ce-am vrut să spun
și n-am spus.
trag aer de undeva dintr-o fosă a minții
trag înapoi o limbă de flacără vie
resorb tot ce-am vrut
să spun și n-am spus
și focul se întețește
în patul meu de cenușă
face să ardă
și ce nu mai are a arde.
