Andrei Pleșu afirmă, în eseul despre Cioran, referindu-se la ilustrul său predecesor într-ale filosofiei, că „nu poți, nepedepsit, să scrii atât de bine franțuzește”. Mi-aș permite să-l parafrazez pe dl Pleșu, chiar dacă sunt pe cale de a comite o impietate, afirmând la rândul meu că „nu poți, nepedepsit, să scrii atât de bine românește”.

Firește, m-am gândit în primul rând la contestatarii dlui Pleșu, care nu se sfiesc, impenitenți, să arunce cu lături în subsolurile articolelor de pe internet. Această modalitate de a „pedepsi” un om fiindcă, pe lângă că scrie atât de bine, spune lucrurilor pe nume într-un mod fermecător ironic, mi se pare una dintre cele mai mari mizerii care se pot întâlni în spațiul virtual de la noi.

Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, deși ar fi multe de spus în privința asta. Vreau doar să spun câteva cuvinte despre această frumoasă carte apărută la Humanitas în 2011, „Față către față. Întâlniri și portrete”. Nu pentru că dl Pleșu ar avea nevoie de reclamă (volumele semnate de domnia sa se recomandă de la sine), ci pentru că nu-mi pot înfrâna, de fiecare dată când o recitesc, sentimentul că țin în mâini nu cartea unui strălucit cărturar al zilelor noastre (cred că nici dlui Pleșu nu i-ar plăcea titulatura asta), ci cartea unui om obișnuit care vorbește, uzând de mijloace stilistice cu adevărat încântătoare, despre diferiți oameni pe care i-a întâlnit de-a lungul vieții.

Fie că vorbește despre oameni politici trecuți la cele veșnice (Helmut Kohl, Bronislaw Geremek, Vaclav Havel, Corneliu Coposu), despre extraordinari oameni de cultură, și ei plecați „dincolo” (Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Petre Țuțea, Alexandru Palelologu, Marin Tarangul, Ion Frunzetti, Monica Lovinescu etc.), despre foști colegi de la Dilema, prea grăbiți să părăsească această lume (Tita Chiper, Zigu Ornea, Alex Leo Șerban, Magdalena Boiangiu) sau despre „politicieni în tranziție”, Andrei Pleșu face, de fiecare dată, un exercițiu de măiestrie stilistică.

Nici nu mai știu de câte ori am recitit cartea asta. Poate că s-ar cuveni să fiu un pic mai reținut cu encomioanele, ca să nu dau și eu apă la moară contestatarilor de serviciu, însă n-am s-o fac deoarece micul spațiu pe care www.omiedesemne îl ocupă deocamdată în abisalul internet reduce semnificativ șansele apariției acelei avalanșe de indivizi crescuți parcă la școala lui Ion Spânu de la Cotidianul. Dl Pleșu n-o să aibă parte, în consecință, de încă o împrejurare inconfortabilă.

Ceea ce mi se pare surprinzător, la opt ani de la apariția acestui volum, este că aproape toate articolele își păstrează prospețimea și, deci, actualitatea. Evocările personalităților trecute la cele veșnice par scrise ieri, dar nu cu o pioasă condescendență, ci cu un gen subtil de obiectivitate care le face să fie încă vii, lipsite de specifica încremenire într-o efigie. Pe de altă parte, referirile la cei care (nici nu știu cum să-i numesc – politicieni?, oameni de cultură?, personalități?) au părăsit între timp această lume, nu diminuează cu nimic vivacitatea ironiei sau portretul fidel, deloc măgulitor, pe care dl Pleșu li-l face.

Am zâmbit, pentru a nu știu câta oară, când am citit aserțiunile dlui Pleșu despre gălăgioșii retori, reduși între timp pentru totdeauna la tăcere, Adrian Păunescu, George Pruteanu sau Corneliu Vadim Tudor, fără să am sentimentul că tocmai am comis o impardonabilă indiscreție. Am dat la spate îndemnul „Despre morți numai de bine” și m-am comportat de parcă cei vizați ar fi încă în viață și ar face, ca de obicei, demonstrații histrionice de patriotism răsuflat.

Nu mi s-a părut ieșită din sfera politeții, spre exemplu, afirmația cu aer de pamflet „un soi de Avram Iancu bine hrănit, aflat în siestă perpetuă”, care-l viza pe Adrian Păunescu. Dimpotrivă, cred că dacă dl Păunescu ar mai trăi, în ciuda încruntărilor celebre de care nu făcea deloc economie, poate că ar privi un pic mai relaxat ironiile astea foarte reușite.

Sau referirile la funambulescul domn Pruteanu, pe care parcă-l văd în emisiunea lui Radu Moraru alături de Adrian Copilu` Minune și Guță vorbind incontinent despre cât de nocive sunt manelele pentru sănătatea culturală a nației. „George Pruteanu s-a comportat pe tot parcursul emisiunii ca un băiat fin, căruia îi place să smulgă aripile insectelor. Nu făcea greșeli de gramatică, avea frază, avea metaforă, avea lecturi, dar era brutal, prost-crescut, în gravă carență de delicatețe sufletească” spune dl Pleșu despre dl Pruteanu, pentru ca la finalul articolului să-l facă de-a dreptul „un caraghios” și „un netrebnic” în comparație cu Adrian Copilu` Minune. Nu aveți senzația că dl Pruteanu tocmai trebuie să apară la televizor?

Este de notorietate prietenia dintre Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. De aceea am ales să reproduc, în încheiere, un citat din articolul „Gabriel Liiceanu. O prietenie a contrariilor”, care mi se pare foarte relevant pentru modul în care dl Pleșu se pricepe, fie și la modul sentimental, să creioneze stilistic portretul unui apropiat:

„Eu n-am apetențe pentru bucătărie, în vreme ce el gătește laborios, aspirând, candid, la reușite medaliabile și întreținând un cult, ușor plebeu, al rafinamentelor de tot soiul. În plus, e plin de tabieturi și alergii. Când călătorim împreună, el face sendvișurile: dichisit, pedant, bine dozat. În general, e un însoțitor grijuliu, atent, gata să preia orice corvezi «logistice». (Mai ales pentru că n-are încredere în eficiența și adecvarea celuilalt.)

Ne deosebește și faptul că nevoile lui imediate sunt, în mai mare măsură ca ale mele, imperative. Somnul, foamea, plictisul ș.a. refuză camuflajul și amânările. Mă amuzam, uneori, în serile de convorbiri cu dl Noica, să-l simt doborât de o sănătoasă, divagatorie, ațipeală. Dar așa ațipit cum era, a ținut mai bine minte decât mine detaliile acelor seri și zile consemnate în Jurnalul de la Păltiniș.”

Urmarea se află în această carte pe care, la intervale neprecizate de timp, o iau din bibliotecă pentru a-mi oferi o sănătoasă, igienică baie de cultură. Dacă nu ați citit-o încă, vă invidiez sincer, fiindcă vă veți delecta în premieră cu o lectură tonică. Dacă ați citit-o deja, sunteți de două ori câștigați: v-ați bucurat de ea la un moment dat, dar ați și deschis ușa viitoarelor recitiri.

Foto credit Andrei Pleșu: https://www.flux24.ro/andrei-plesu-renunta-la-rubrica-saptamanala-din-adevarul/

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment