Multipremiatul scriitor Gabriel Chifu face în acest volum o adevărată demonstrație de forță antilirică. Mi se întâmplă destul de rar să citesc o carte de poezie proastă de la un capăt la celălalt. Într-o lume literară normală la cap, demersul de a apărea pe piața editorială cu un asemenea op ar trebui să echivaleze cu o sinucidere poetică în direct. Din nefericire – și cu atât mai inexplicabil – cartea a apărut la una dintre cele mai prestigioase edituri din România.

[image_with_animation image_url=”679″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Judecând după materia pseudolirică din acest volum, dl Gabriel Chifu pare un poet amator de provincie solicitat să însăileze câteva cogitări sensibilioase pentru un festival sătesc. Ai zice că un trubadur de mâna a șaptea cântă la un instrument complet dezacordat. În acest context, volumul „Însemnări din ținutul misterios” (Cartea Românească, 2011) reprezintă, cel puțin pentru mine, o curiozitate: nici dacă și-ar fi pus la bătaie toate abilitățile (anti)poetice, un scriitor n-ar fi putut rata tot cuprinsul acestei „opere literare”. Și totuși, dl Chifu a reușit. Din cele 59 de texte care alcătuiesc volumul, nici măcar unul nu e susceptibil de valoare poetică. Este, probabil, un record absolut, care la acest nivel va rezista foarte multă vreme.

Poezia dlui Chifu din „Însemnări din ținutul misterios” suferă de cancer în stadiu terminal. Metastazele liricoide sunt împrăștiate în tot corpul volumului. Tusea aforistică expectorează flegme textuale contaminante. Poemele suferă de comparatită cronică și de metaforită edulcorantă. Orice intenție de vindecare este jugulată imediat de cârceii bălăriilor lirice care împânzesc materia textuală. O intervenție chirurgicală majoră i-ar fi fatală corpului acestei cărți intrate încă de la început în comă poetică profundă. Singura operațiune logică ar fi deconectarea de la aparate. În acest fel n-ar mai suferi nimeni și ar mai rămâne o firavă speranță pentru viitor.

„Boala” se simte încă de la început, iar dl Chifu se străduiește să ne descrie apa în mijlocul oceanului: „La sfârșitul zilei/ trupul, simt,/ atârnă greu./ E stricat, e greșit,/ e mut.” Dl Chifu ar vrea să se debaraseze de sinele material și să-l abandoneze „pe o bancă înghețată”, așa cum ai uita un ziar „pe care l-ai citit iar și iar/ până l-ai învățat pe dinafară.” Găsim aici o primă defecțiune în ordinea logicii bunului simț: nimeni nu citește un ziar până îl învață pe dinafară.  Actantul liric își dorește ca „trupul” să fie găsit de „îngeri”, iar aceștia, meșteri mari, să-l repare „bătând în el cuie de argint”. Urmează, pe final, o mostră de balbism poetic cu care ne vom mai întâlni adesea pe parcursul acestui volum: „Să-l repare ei, să-l repare ei,/dacă se mai poate.” (La sfârșitul zilei)

 Dacă la Frank O`Hara principiul dedublării din poemul „In memory of my feelings” (My quietness has a man in it, he is transparent/ and he carries me quietly, like a gondola, through the streets.”) are o componentă logică, la dl Chifu imaginile par extrase din realitățile unui spital de nebuni: „Suntem mai mulți în acest trup./ Toți răspundem la același nume, toți ne înfățișăm/ sub același chip, dar suntem diferiți.” (Suntem mai mulți) Actantul simte nevoia imperioasă de a se explica, așa cum un pictor mediocru, după ce a pictat un măr, îi spune vizitatorului nedumerit: „Uite, am pictat un măr!” Dl Chifu ne dezvăluie, ca să fie clar, unde se află domnia sa în tot acest talmeș-balmeș textual: „Eu, cel care scrie acest poem, sunt doar unul dintre ei.” Acum suntem, în sfârșit, lămuriți. Urmează, cum altfel, același balbism liric și aceeași suită de redundanțe care erodează până la disoluție textul. Totul se termină, firește, cu „Un măcel care nu cruță pe nimeni,/ în care nu piere nimeni/ și-n care nimeni nu iese învingător.” N-am înțeles cum e posibil să nu piară nimeni într-un măcel, dar treacă de la noi.

Pe de altă parte, dl Chifu se încăpățânează să ne demonstreze, de fiecare dată când materia textuală se încinge datorită prezenței femeii iubite, că este un bun textier de romanțe. „Iar acum ai plecat. Unde ești?/ Pe cine bandajezi cu mângâierile tale?/ Cu trupul tău, grădina cui o dezgheți și o-nflorești?/ Și patul cui îl faci să zboare?/ Pe cine, pe cine duci la stele?” Apoi textul ia o tonalitate ceva mai gravă, potrivită mai degrabă cântecelor lăutărești: „Fără tine, m-am îmbolnăvit.” (Tu câștigai orice război) Mai departe dl Chifu recurge la adevărate piruete manelistice: „Te îmbrățișez cu ardoare:/ aș vrea să nu te pierd,/ aș vrea/ spre cețurile nesfârșite/ să nu plecăm niciodată// De noi, de noi doi, cine,/ cine își va mai aduce aminte/ vreodată?/ Poate doar vântul care tocmai adie/ și ne învăluie.” (Aș vrea să nu plecăm) Și exemplele ar putea continua.

[image_with_animation image_url=”682″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%”]

Una dintre temele predilecte ale poetului este „inima”. Dacă în poemul „Om de aer” actantul liric se autocompătimește afirmând că „Inima mea a fost un asin fără putere,/ dar foarte răbdător – / a dus în spinare poveri și poveri,/ pe cărări înguste de munte”, în altă parte bietul organ vital este, nici mai mult, nici mai puțin, gazda unui „turn făcut din aur” (Am avut). Același poem, în care actantul liric își deplânge amarnic soarta, se termină cu o imagine apocaliptică: „am o gaură-n piept, sunt sigur,/ dacă ar avea ochi/ și dacă privirea nu i-ar fi cumva mioapă,/ inima mea ar zări cerul înnorat,/ fără stele, din care locuitorii nesfârșiți s-au retras.” Cu amendamentul că nu am reușit să descifrăm sintagma „locuitorii nesfârșiți” și că pe un cer înnorat e cam greu să observi stelele. Aurul, ca element suprem al prețiozității, dacă ne putem exprima astfel, revine în forță în „Pat metalic cu aripi”: „Din răstimp în răstimp, aud/ căzând pe cimentul salonului/ niște stropi luminoși care/ mi se scurg din piept./ Sunt picături de aur topit,/ puținul aur adunat în inimă într-o viață/ se duce, se duce.” În fine, trecând peste alte câteva exemple, mai consemnăm doar ritualul de purificare din „M-au pregătit”, unde dl Chifu se confesează neantului afirmând că „Mi-au scos din inimă/ câteva camioane pline de/ reziduuri, amărăciune,/ îndoială și frică.” Am evitat să ne punem întrebări despre proveniența „reziduurilor” și despre natura lor.

Ne-am rezumat, pentru a nu întinde pelteaua prea mult, să dăm doar câteva exemple relevante din lirica dlui Chifu din acest volum. Am mai aminti, printre altele, despre obsesia domniei sale pentru „trup” (pe care ni-l înfățișează în ipostaze edulcorate și delirante), sau despre încercările de a fi „cool” de fiecare dată irelevante sau de-a dreptul penibile. În toate „locurile comune”, unde dl Chifu încearcă să se apropie de ceea ce se scrie în ziua de azi, mulțimea de poncife este dublată de o facondă aiuritoare. Ai zice că de la un moment dat cineva apasă un buton și se stârnește instantaneu un furor imaginativ torențial. Așa se întâmplă, spre exemplu, în poemul „O vizită la mall”, care debutează firesc, cu un chiul al unor băieți de la „ora de fizică” și se încheie într-un delir SF în care „vântul șuiera distrugător”, iar mallul „stătea singur,/ o capsulă strălucitoare suspendată în vid.”

Așa cum am mai spus, în poezia dlui Chifu limbajul este dezarticulat și suferă, în multe dintre locurile sale comune, de balbism cronic. Afazia recurentă pune adesea în dificultate cititorul, deoarece rupturile de logică și personificările absolut hilare diluează materialul liric, atât cât există, trecându-l aiuritor din registrul personal în cel universal și făcând, din ceea ce s-a dorit inițial – o glagorie fără început și fără sfârșit – un adevărat Babel textual. Repetițiile, comparațiile defectuoase, figurile de stil prăfuite, expresiile romanțioase, deraierile de la logica elementară în numele „lirismului” plin de subînțelesuri, personificările fără sens și așa mai departe, ei bine, toate acestea fac din „Însemnări din ținutul misterios” un volum aproape ilizibil și în principiu nepublicabil.

Nu vreau să închei înainte de a scoate încă o dată în evidență modul în care dl Chifu se pricepe să strice un poem cât de cât promițător. Vă veți face astfel o idee despre deficiențele de tehnică din această carte și despre mijloacele precare cu ajutorul cărora autorul a operat la scrierea ei. „Duminică, 5 septembrie 2010”: „Într-o duminică de septembrie,/ casa noastră de la Craiova/ e inundată de mirosul vinetelor coapte./ Iar liniștea dimineții, deplină,/ parcă sporește atunci când aud/ clopotele răsunătoare,/ trase la biserica din apropiere.// Îmi închipui că așa arată fericirea/ și, pentru câteva clipe, uit/ de provizoratul făpturii mele.// Uit și mă cred nemărginit,/ gata chiar să țin locul vreunui/ zeu mai mărunt, dacă acesta și-ar lua liber,/ gata chiar/ să umplu cu sufletul meu revărsat/ ziua de duminică,/ până la fruntariile ei îndepărtate/ și roase de întuneric.” Acum eliminați ultima strofă și vedeți ce-ar fi putut să fie acest poem.

Gabriel Chifu s-a născut pe 22 martie 1954 la Calafat. Are o listă impresionantă de volume de proză și poezie, din care o să menționez doar „Sălaș în inimă” (1976) pentru care a câștigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut. Este membru al USR din 1985. În ianuarie 2015 a primit Premiul Mihai Eminescu – Opera Omnia. Actualmente este vicepreședinte al USR.

 

 (foto 1 credit: http://www.filit-iasi.ro/gabriel-chifu-scrisul-a-ramas-definitiva-mea-optiune/)
(foto 2 credit: http://www.elefant.ro/carti/carte/fictiune/poezie-teatru/insemnari-din-tinutul-misterios-169101.html)
(foto 3 credit: http://www.informatia-zilei.ro/sm/premiile-uniunii-scriitorilor-din-romania-pe-2011-lista-completa-a-castigatorilor/l-gabriel-chifu/)

gelu diaconu
[email protected]

 

 

 

 

 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.