Oana David va debuta la Editura Hyperliteratura cu romanul „Între două fronturi”. Întrucât Florin Iaru afirmă despre această carte, care va apărea cel mai probabil în luna aprilie, că va fi „un succes de casă”, am fost curioși să aflăm mai multe lucruri despre Oana, a cărei biografie mărturisim că ne era până deunăzi necunoscută. Așa a ieșit acest interviu care, veți vedea, ne dezvăluie o autoare a cărei deschidere pentru literatură și pentru dialog ne-a încântat.

Dragă Oana, întrucât cititorii O Mie de Semne sunt probabil curioși să afle mai multe lucruri despre tine, te rog pentru început să ne dai câteva detalii biografice. Cine ești, de unde vii, ce ai realizat dpdv profesional, ce apariții editoriale sau publicistice ai până acum?

Eu vin din Brașov și din cealaltă parte a cărților – cea a cititorilor. Scriu de când mă știu, am urmat și cursuri de creative writing, totuși, până acum, am fost tot timpul numai cititor, iar romanul ăsta, prin niște împrejurări fericite, reprezintă debutul meu absolut.

Ce te face să abordezi subiecte din interbelic? Curiozitatea? Pasiunea? Dacă da, de unde vin acestea? Te-a fascinat vreo carte de felul ăsta în copilărie sau adolescență? Ai avut vreun bunic care ți-a povestit astfel de lucruri?

La întrebarea asta voi răspunde cu adevărul cel mai simplu: zicea la un moment dat un scriitor că, dacă îți dorești foarte mult să citești o anumită carte și nu s-a scris încă, pune mâna și scrie-o tu. Exact despre asta a fost vorba, am vrut foarte mult să citesc povestea asta de dragoste, dintre o româncă și un ofițer german în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când România a fost aliată cu Germania, și tot ce ar putea să implice ea, și, pentru că nu am găsit-o, am pus mâna și-am scris-o eu. Restul, pasiunea, curiozitatea, poveștile bunicului, nevoia de a ști mai mult, au venit toate după ce m-am hotărât să spun povestea.

Întrucât afirmi că „Între două fronturi” este (și) o carte feministă, spune-ne, te rog – fiindcă e mereu un subiect sensibil –, ce părere ai despre mișcarea feministă de la noi? Care dintre abordări ți se potrivește: cea radicală, cea moderată, cea constructivă?

Romanul meu este „feminist” doar în măsura în care poate fi numit „feminist” ceva ce se petrece pe fundalul anilor ’40. Dar cel de-al Doilea Război Mondial a fost în același timp și epoca primilor piloți femei, a Escadrilei noastre Albe etc. Mi-a plăcut foarte mult să creez niște personaje feminine (da, mai multe, nu doar personajul principal) puțin „peste” epocă – și a fost și o provocare, având în vedere cât de mult a contat pentru mine adevărul istoric în scrierea cărții –, niște femei puternice, care, la vremuri grele, și-au depășit condiția impusă de societatea timpului și și-au arătat adevărata valoare. Cât despre mișcarea feministă, cred că suntem pe drumul cel bun. Ca susținătoare moderată o spun. Se întrevăd lucruri frumoase și îmbucurătoare. Iar asta o spun ca mamă de fetiță.

Să ne fixăm acum pe subiectul propriu-zis: romanul „Între două fronturi”, care va apărea la Hyperliteratura. Dă-ne câteva detalii de culise, ce te-a convins să-ți publici cartea aici, cum ai descrie relația editor-scriitor dintre tine și Andrei Ruse, care au fost punctele bune și unde au fost (dacă au fost) fricțiuni?

Încă de la bun început, de când i-am trimis manuscrisul, așa, tam-nesam, pe office (a fost impuls de moment) și când știam foarte bine că editura Hyperliteratura nu prea are treabă cu debutanții, iar Andrei mi-a răspuns după trei ore – adică, serios acum, să-i răspundă un editor după trei ore cred că e visul absolut al oricărui scriitor aspirant – și până în perioada asta, de dinainte de bunul de tipar, când eu îi dau e-mail-uri disperate duminica, cu vai, Andrei, am folosit o formă greșită de plural în capitolul 8, pagina 256, rândul 14, ce mă fac, iar el se vede nevoit să facă pe psihologul cu mine, stai liniștită, corectăm, chiar nu e așa grav, respiră, mai lasă și tu manuscrisul ăla, have a snickers etc, relația mea cu Andrei este și a fost excelentă. Îmi place chiar să cred că ne-am împrietenit.

Ai avut, în opinia noastră, șansa să lucrezi la redactarea cărții cu Florin Iaru. Cum e Florin? E exigent, înțelegător, sfătos, eficient, bătăios, neînduplecat, maleabil? Spune-ne câteva lucruri despre această colaborare, atât cele bune, cât și cele mai puțin bune.

Și ce șansă! Mai ales că eu am fost și elevă de-a domniei sale la atelierul de creative writing (pe care, pe vremea mea – prin 2014 parcă, am fost chiar din prima sau a doua generație de elevi ai atelierului ­­– îl ținea alături de domnul Marius Chivu) și, așadar, știam exact cu cine am de-a face. A fost pură întâmplare (șansă, într-adevăr) că ne-am reîntâlnit după atâția ani și tocmai el mi-a supervizat proiectul. Un motiv de mare onoare și mândrie pentru mine. Plus că am comunicat minunat. Cel puțin din punctul meu de vedere. Țin minte că la un moment dat mi-a zis ceva în genul „scoate prostia aia, că Heinrich n-ar zice niciodată așa ceva”, iar eu am realizat imediat la ce nivel de comunicare pe roman ajunsesem – pentru că exact așa era, Heinrich n-ar fi spus niciodată ceea ce scrisesem eu acolo –, că redactorul deja îmi cunoștea și îmi înțelegea personajele la fel de bine ca mine și ce aș fi putut oare eu să cer mai mult de atât.

Cum e Florin Iaru? E sfătos, vesel și foarte, foarte amuzant. Mi-am petrecut multe dintre sesiunile de redactare de pe zoom râzând în hohote. Cei care îl cunosc deja de la  creative writing știu foarte bine și că el este întotdeauna the good cop. Te mângâie cu duioșie pe orgoliu chiar și când o dai în bară. Am citit pe undeva o chestie foarte inteligentă, care mi-a rămas în minte, cum că relația dintre autor și redactor e de fapt o negociere, spre forma cea mai bună a textului. Și, având în vedere că, la un moment dat, ca să mă convingă să scot niște fragmente, ce sunau mai mult a tirade politice decât a literatură, domnul Iaru se apucase să mi le declame pe zoom cu voce de Adrian Păunescu, cred că pot să spun fără teamă că este un negociator de nivel înalt. E drept că m-a chinuit timp de câteva luni ca pe hoții de cai, cu „scrie”, „rescrie”, „regândește”, dar a fost o plăcere deosebită să lucrez alături de el și sper să mai am ocazia. Am învățat nesperat de multe lucruri.

Ai lucrat o perioadă destul de lungă la roman. În ce fel te-a „chinuit”? Cum a fost munca de documentare?

Am lucrat la el mai mult de trei ani. Și trei ani la foc continuu, fără pauze mai mari de un weekend pe ici-colo. Mi-a ocupat cam tot timpul liber și multe, multe gânduri. Și chiar după ce ajunsesem la o formă finală, după zeci de scrieri și rescrieri, capitole introduse și scoase săptămânal, și chiar după ce romanul intrase în programul editorial de la Hyperliteratura – asta se întâmpla cu vreo două luni înainte de pandemie ­–, tot împotmolită și nemulțumită eram. Și atunci a intervenit șansa de care spuneați dumneavoastră mai înainte, domnul Iaru, care m-a luminat într-o clipită.

Cât despre documentare, asta a fost partea cea mai dificilă, nu povestea în sine. Ca să iasă romanul așa cum mi-am dorit – fiind un thriller romantic, alert și tensionat, trebuie să se prezinte cinematografic, cred eu, să-l citești precum vezi un film, să fie vizibil, să te bage imediat în atmosferă și să te țină acolo –, a trebuit să aduc la viață, atât cât m-am priceput, epoca respectivă. Epocă complicată și delicată; fel de complicată și delicată ca povestea de dragoste pe care mi-am imaginat-o pe fundalul ei. A trebuit să acord atenție deosebită atmosferei, de la vestimentație și limbaj, până la lucrurile mari și complexe, precum contextul geopolitic și adevărul istoric. Ca să-l citez pe domnul Iaru, tot din culisele redactării: „Ai verificat informația asta? – Da. – Mai verific-o o dată.” Am verificat și-am răsverificat fiecare lucrușor pe care l-am scris acolo, de la nuanța exactă a unei anumite uniforme, până la mișcările fronturilor pe hartă. Că doar diavolul printre detalii se ascunde. A fost dificil și de durată mai ales că acțiunea se petrece pe mai multe planuri, foarte diferite între ele ca structură, ca Bucureștiul din timpul războiului și Berlinul de dinainte și de după război. Din păcate, documentarea pe un astfel de subiect implică mult timp și răbdare, iar eu, de felul meu, nu sunt o persoană foarte răbdătoare. Totuși, se pare că scrisul și nevoia de a spune „cum” o poveste au o „magie” a lor, așa că, de dragul lor, faci și ce n-ai fi făcut în mod normal. Dacă ai microbul ăsta al scrisului, asta e, n-ai ce face, trăiești cu el și te adaptezi.

Războiul este, să zicem așa, o afacere foarte serioasă, care poate schimba definitiv destine, care poate mutila vieți. Cum își găsește dragostea loc într-o atmosferă dominată de moarte și de distrugere? Este acesta semnalul că viața va reuși cumva, în ciuda vicisitudinilor, să meargă mai departe? Cum reușesc asta personajele tale?

Asta este și problema, în romanul meu dragostea nu își găsește loc, ci se prăbușește, odată cu lumea din jurul ei. E mai mult despre dacă (și cum) reușește să-și lipească mai apoi cioburile. Mai mult nu spun.

Să presupunem că vei vinde un milion de exemplare, că romanul va fi tradus în peste 40 de limbi și că vei câștiga o grămadă de bani. În ce fel te-ar schimba un astfel de scenariu? Ai vrea să publici la cele mai mari edituri din Europa sau America, ori ai rămâne tot la Hyperliteratura care, așa cum bine știm, oferă scriitorilor cele mai consistente comisioane?

Vai de mine, ce întrebare! Habar n-am. E foarte greu să-mi imaginez un astfel de scenariu. Bănuiesc că Andrei s-ar bucura la fel de tare pentru mine cum m-aș bucura eu pentru el. Dar să rămânem totuși pe domeniul posibilului.

Sunt hotărâtori banii pentru cariera unui scriitor? Ce crezi că l-a motivat, de exemplu, pe Faulkner, să meargă mai departe și să-și scrie poveștile, deși îl pândea spectrul falimentului și lucra pe un post de fochist (o situație în care s-a aflat și Radu Aldulescu, un foarte cunoscut autor Hyperliteratura)? Banii, nevoia de notorietate, pasiunea pentru literatură?

Nu cred că sunt. Sau cel puțin nu la început. Nu cred că cineva aspiră la bani când se apucă de scris, mai ales că e atât, atât de greu să scrii. Cine are impresia că e ușor, se înșală. O faci mai degrabă din nevoie, din pasiune, pentru că te arde, pentru că nu se poate altfel. Cam astea sunt motivele și bănuiesc că domnii Faulker și Aldulescu au procedat în consecință. Pentru că îi ardea și nu puteau altfel. Dar cine sunt eu să-mi dau cu părerea pe un asemenea subiect, când încă n-am câștigat din literatură nici prima cafea în Piața Sfatului. J

Un scriitor care se desprinde de o carte pe care tocmai a terminat-o se simte eliberat, însă devine imediat nerăbdător să-și piardă această libertate, lăsându-se legănat de visul unui alt roman. Ai ceva în cap? Despre ce va fi următoarea ta carte.

Eu am următorul roman început, și încă de ceva vreme, dar deocamdată, astea câteva zile, câtă vreme romanul ăsta mai este încă al meu, până devine al publicului, mă stresez în continuare cu el. Încă nu m-am eliberat cu adevărat și, credeți-mă, abia aștept. Romanul ăsta a făcut parte din intimitatea mea și nu pot să mă desprind de personaje până când nu simt că povestea lor este completă. Până la ultima virgulă. Iar subiectul noului roman este același (și totuși altul) – o iubire imposibilă, pe fundal istoric. Serie de autor, sper eu.

Ultimul cuvânt îți aparține: spune-le ceva viitorilor tăi cititori răspunzându-le la întrebarea: „De ce ți-aș cumpăra cartea?” 

Eu, ca mare cititor și cumpărător de carte ce sunt, cumpăr o carte când mă interesează povestea. Dacă vă interesează povestea, cumpărați-o. Vă mulțumesc și acum, și după ce o veți citi. La o adică, orice autor vrea, mai înainte de toate, să fie citit.

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.