Astăzi sunt într-o dispoziție sulfuroasă. Nu degeaba se spune că în momentele când te simți un pic deraiat îți aduci aminte de toate neîmplinirile. Mai am și eu, din când în când, puseuri paseiste, deși e departe de mine intenția de a idealiza perioada în care am scris la romanul „Oblivion”.
„Oblivion” a fost planul meu de scăpare din capcana „Sebastian”. Eram prins de vreo trei ani aproape în lucrul la „Sebastian” și nu avansasem deloc cât îmi propusesem inițial. Mai mult decât atât, intrasem într-un turbion de epuizare fizică și psihică. Nopțile dormite pe jumătate, stresul, mesele neregulate, disforia, toate astea adunate îmi puseseră capac. Nu mai vedeam nicio ieșire.
Am abandonat pe la sfârșitul lui 2014 lucrul la „Sebastian”, m-am întors la poezie, am trecut și prin ea cu viteza unui tanc din primul război mondial, pentru a mă regăsi și mai epuizat în fața unui manuscris incoerent, fără o idee clară, la fel de sulfuros ca dispoziția mea din momentele când scriu aceste rânduri.
Caietul cu primele note la „Oblivion” este nedatat. Prima datare se află în caietul cu scoarțe negre în care mi-am sistematizat întru câtva notele anterioare: 15 martie 2015. Aveam un plan, iar totul pornea de la următorul îndemn de lucru: „Liniaritatea ucide interesul cititorului, plictisește, distruge curiozitatea. E necesar ca totul să fie inteligent fragmentat, cu «capete de ață» care trebuie reînnodate mai încolo».
Ceea ce m-a convins să adun laolaltă toate „capetele de ață” care fluturau incoerent a fost faptul că am știut, încă de la început, cum se va încheia romanul. Aveam sfârșitul limpede în minte, astfel că până acolo n-aveam altceva de făcut decât să construiesc cu migală, ca o termită, „întregul”, corpul romanului.
Am făcut-o fără multe încrâncenări, aproape jucându-mă, făcând experimente, ștergând, reluînd pasaje, adăugând, mutând calupuri de text dintr-o parte în cealaltă, ca într-un puzzle în continuă schimbare. Voiam cu tot dinadinsul să complic lucrurile, dar și să le descurc, să introduc amănunte aparent irelevante, să fac inserturi textuale înșelătoare, voit inadecvate. Dintr-un fel de haos prozastic trebuia ca la final totul să se limpezească, să devină inteligibil, corect, dar în niciun caz previzibil.
Mă uimește data la care am terminat primul draft al romanului: 24 iunie 2015. Eu nu scriu aproape niciodată vara. Cred că m-a prins atât de mult lucrul la „Oblivion” încât am reușit să fac abstracție de căldură, de nevoia de inspirație, de epuizarea nervoasă și fizică, de stres. Am scris cu plăcere, ca un copil care așterne pe hârtie prima compunere despre vacanța de vară.
M-am regăsit în spusele lui Gheorghe Crăciun, care uite ce zice în jurnalul ținut în timpul redactării romanului „Pupa Russa”:
„Orice roman poate începe de oriunde. Totul poate porni de la o scenă, de la o senzație. După care totul trebuie să crească, așa cum pulpa unui fruct îmbracă un sâmbure.”
Asta am făcut și eu în „Oblivion”. Am lăsat „frâu liber imaginației”. Firește că am fost amendat drastic pentru asta. Iată ce scriam în jurnalul meu pe 2 ianuarie 2017:
„Ieri și azi, discuții cu A.R. pentru Oblivion. A citit ceva din el și mi-a spus că ar fi mult de tăiat. Am fost tentat să las totul baltă. M-am gândit totuși că poate nu m-am detașat suficient de Oblivion, că nu văd limpede materia romanului, ce e rău scris acolo. Totuși, sunt nedumerit: cum poate spune cineva despre o carte că „ar fi mult de tăiat” din ea, de vreme ce nu a citit-o până la capăt?
În fond, trebuia să țin Oblivion la sertar cel puțin șase luni. A fost o prostie că i-am dat drumul atât de rapid. O revizie în toamnă ar fi fost cel mai bun lucru. Nu știu de ce m-am grăbit. În fond, nu vreau să (mai) demonstrez nimănui nimic. Oricum indiferența față de scrisul meu e mai mare ca oricând.
Sunt obosit.
Trebuie să mă detașez de toate astea. Lumea e prea dementă pentru felul în care înțeleg eu să trăiesc. Viteza e prea mare.
Dar poate că iepurele n-o să întreacă niciodată broasca țestoasă. Poate.”
Oblivion este rana mea deschisă. Mai mult decât oricare carte scrisă de mine și abandonată în folderele laptopului, în jurul lui Oblivion se învârtesc cele mai multe regrete. Știu sigur că nu e o carte atât de proastă, fiindcă am sub ochi, zilnic, cărți proaste apărute la edituri importante. Romane pe care nu le mai pomenește nimeni decât în succinte bibliografii. Și totuși, ele au fost publicate la un moment dat, „au văzut lumina tiparului”, cum se spune. Oblivion nu.
Oblivion a fost condamnat la recluziune într-un fișier word. N-o să mai iasă probabil niciodată de acolo, decât eventual într-un PDF pe care-l voi publica pe PATREON, pentru oamenii care susțin site-ul www.omiedesemne.ro Chiar și așa, sunt mulțumit totuși că, pe lângă cei câțiva prieteni care l-au citit deja, se vor mai adăuga câțiva. E un lucru bun.
Răul care rămâne este acela legat de faptul că rana Oblivion nu se va închide niciodată. De ce? E foarte simplu. E suficient să reiau aici un pasaj din synopsisul romanului ca să vă dați seama:
„OBLIVION descrie o lume scoasă din țâțâni, insuportabilă și tristă. Dacă evadarea este posibilă, dacă trezirea (din coșmar) este posibilă, dacă viața (mai) este posibilă într-o astfel de lume, rămâne de văzut. Singura certitudine este legată de faptul că această lume, cu reperele ei greșite, trebuie corectată.
Iar dacă pentru asta protagonistul nostru e nevoit să treacă printr-o apocalipsă (personală), atunci înseamnă că asta este singura soluție care-i este dată pentru a se salva. Nimeni nu-i dă alte soluții, nici măcar un Dumnezeu absent, indiferent și cinic. Soluția trebuie să o găsească el, pentru că, în definitiv, este vorba despre viața lui și despre lumea în care vrea să trăiască.”
