E una din zilele alea când îți vine să iei o carte și să stai toată ziua în pat. Mai citești o pagină. mai moțăi un pic și tot așa. Sunt nori, parcă stă să plouă, e nițel frig, suficient încât să te gândești de două ori dacă să scoți sau nu câinele la plimbare, frunza ruginie e-n copaci sau acoperă trotuarele, sirenele ambulanțelor răsună zglobiu printre blocuri și te gândești că, după un travaliu de nici nu mai știi câte zile și săptămâni la rând nu ți-ar strica o zi liberă, în care să nu faci nimic.

Am asistat mai demult la un curs de sociologie, în care un profesor cu părul grizonant și cu o burtă care-i forța limitele cămășii albastre de taxator ITB explica auditoriului hipnotizat că și atunci când nu facem nimic facem ceva. Nu există zi liberă sau timp pierdut. Timpul, chiar și în somn, e consumat într-un fel sau altul. Trăgeam atunci concluzia deprimantă că e imposibil să fii liber. Că nu ai cum, dacă-ți dorești asta cum îmi doresc eu acum, să stai pur și simplu fără să faci nimic. Timpul e mereu umplut cu ceva: somn, privit pe fereastră, luat micul dejun, băut cafeaua, făcut toaleta de dimineață, plimbat câinele, căscat gura, scris la laptop și așa mai departe. Dar de ce să mai scriu?

nemira.ro

Nu o dată, mergând pe stradă, prin aglomerație, mi-am pus întrebarea: câți din cei care trec pe lângă mine ar citi ceva scris de mine? Răspunsul a fost deprimant. Uitându-mă la chipurile preocupate și (parcă) deloc tolerante din jur, am ajuns la concluzia că nimeni nu mi-ar citi, să zicem, poemele pe care le mai scriu din când în când. Și atunci de ce să mai scriu, m-am întrebat din nou, dacă tot nu mă citește nimeni? Ăsta era drăcușorul din cap. Celălalt personaj, cu aură, îmi spunea însă că, fie și dacă un om te citește, merită efortul. Știu și eu? Doar unul? Mă rog, vorba vine. Altfel, tot mi-aș dori o zi în care să nu fac nimic.

Numai că nu se poate să „nu faci nimic” așa cum, de îndată ce te trezești, e practic imposibil să-ți oprești fluxul gândurilor. „Vocile” te asaltează din toate părțile și nu te poți opri. Este, de regulă, o „gălăgie” sub coaja asta de os care-ți protejează creierul încât ai senzația că te afli pe un stadion unde toată lumea fluieră, înjură sau bombăne. Așa că uite un motiv: scrii pentru că vrei să scapi măcare de o parte din fluxul gândurilor. Să le materializezi cumva, să le dai dreptul la eternizare, deși nimic nu e etern, nici măcar lumea. Scrii ca să te eliberezi de presiunea nesfârșitelor excogitări. Voi ați citi ceva scris de mine? Există printre voi măcar unul care ar citi poemul de mai jos, într-o zi cenușie ca asta?

carturesti.ro

(23.)

holuri cu mochete grena
& mirosuri de varză călită –

uite realitatea cum îți face cu ochiul:
pereți cu reclame imobiliare
cătălini și cătăline zâmbind
& ținând în mâini apartamente
ca voievozii de pe zidurile bisericilor

ușile automate prin care intră și ies
tipi în costume strânse pe corp
& funcționari fără chipuri

vocile îți șoptesc
că distrugerea e unica soluție
dacă vrei să-ți recapeți
libertatea

de undeva se aude un aspirator
& femei de serviciu în uniforme
de asistente medicale
mânuiesc tuburi gofrate
aspirând praful de pe mochete
și crâmpeie de realitate

apoi bum – o ușă trântită
și uite cum coșmarul se lasă ușor
ca un țânțar
pe mâna amorțită
și-ți bagă-n venă ferestre întunecate
prin  care se văd luceferi blânzi
și clădiri imense, ferecate

gelu diaconu
https://www.facebook.com/omiedesemne/

 

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.