Vlad Alui Gheorghe și Cristina Alexandrescu au pus la cale în vara trecută, la Iași, un proiect foarte fain numit Reflector. A rezultat o antologie de poezie, cum spune Vlad „frumoasă, cu texte de la autorii invitați, precum și de la foarte tinerii debutanți care au apărut prima oara pe hârtie”.
Vlad ne-a trimis un grupaj alcătuit din texte ale autorilor nedebutați sperând ca, publicându-l pe O mie de semne, să tragă „antologia mai la lumină”. Credem că Reflector este deja lumină (poetică), așa că nu facem decât să punem antologia mai în față pe raftul nostru de poezie și să vă invităm să o căutați în librării, deoarece este un proiect ambițios și foarte reușit.
Ioana-Andreea Canache – „autohisterectomie”
Maria Magdalena a fost un apostol.
renegarea apocrifelor a fost și ea cu sânge
nu ești singurul martir al pământului.
nu vor mai exista oase nezdrobite.
nu vor mai fi doine din fluierele picioarelor
ce au călcat aceste nisipuri.
am văzut câteva șopârle născându-se aici
din ouă și coji premature
mozaicul pâraielor roșii
se-mpletește cu spuma de la gura mea
gura oceanului
gura canalului
îți înec șopârlele și pâlnia uterului
și vei tace.
nu mai propovădui niciodată.
am înghițit orice uter de pe pământ
și am devenit un cimitir de Meduze
pietrificându-mă de la măduvă spre piele
irisul și ochii lumii au mai știut să plângă doar sânge.
inima și sufletul lumii au mai știut să simtă doar sânge.
Iuliana Mocănașu – „Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul”
Și simt că pregătesc coconul unui fluture care nu va păși niciodată pe mătase
Pentru că nu a știut niciodată că poate să zboare
Și-a construit casă cu gândul să se odihnească mai târziu
Nu să se transforme, ce e aia?
Și așa
Mereu era un fir care ieșea din rând
Viermele a stat mereu afară.
A pus salivă și oase și carne și propriul nectar, și puf și scânteie în cocon
Să fie cald la suflet
A simțit cu vârful degetelor moliciunea din exterior
A plâns, a îmbrățișat coconul, l-a apărat de ploaie, l-a apărat de spini
Și știu că
Și știu
Fluturele va muri vierme
Și totuși ceva îmi dă speranța
Mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul
Radu Damian – „Sărutarea asfaltului încins”
Când pășeam pe asfaltul încins din curtea școlii,
Mă bucuram de mingea ce plutea în aer.
Visam la un stadion plin,
Numele să-mi fie aclamat,
Să mă desprind de porecla batjocoritoare
A golanilor ce le curgeau balele prin cartier.
Însă stadionul era plin de boscheți,
Muștele roiau, de parcă zgomotul lor ar fi prevestit ceva,
Un dezastru cosmic.
Mingea a venit din aer,
Mi-am întins piciorul plăpând spre ea,
Dar cu o mișcare demnă de un mare fotbalist.
Chiar și așa, m-am trezit la realitate,
Vedeam roșu în fața ochilor.
Nasul mi-a sărutat asfaltul încins,
Sângele clocotea, prăjindu-mi creierii.
M-am dus înfrânt spre casă,
Două umbre se certau.
Îmi întindeam suferința pe pat,
Mi-am pregătit terenul pentru un nărav.
Emoții am îngropat,
Sângele îmi era cearșaf,
Însă corpul nu minte:
Spasme, tremurături m-au însoțit,
Crezând că m-oi fi îmbolnăvit
Iar Google, companionul meu de nădejde
M-a diagnosticat cu o scăldare în tristețe.
De atunci, lanțul grijilor s-a năpustit,
Ceața nu mă lăsa să-mi citesc
Sufletul inert.
Iuliana Obreja – „cub de gheață”
urlă către mine că am uitat iar
să închid congelatorul, că
apa s-a prelins pe sertare, iar cubul tău preferat de gheață
s-a topit,
plesnește-mă peste dinți, lasă-i să-mi
tremure-n gură, sângele din gingii să-mi țină loc de
zâmbet,
scuipă cuvintele, imprimă-le-n piele,
nu ești bună de nimic, iar
ai irosit apa bună de băut
mă feresc de gura ta, mă ustură atunci când
muști din inimă, când
străpungi și ultima fărâmă de iubire
către tine, către mine, către afurisitul
cub de gheață, acum
topit, năvălind pe podeaua din bucătărie,
dă-te din fața mea, ocupi loc degeaba
întinde-te pe jos, rămâi
culcată, cu limba pe-afară
încercând să-ți astupi setea cu
o baltă de injurii
Florina Cazacu – „Acesta este un poem”
despre cele
care sângerează.
Și nu e nimic metaforic în asta.
Femei care n-au avut de ales
și te fac să crezi
într-o rugăciune întoarsă:
curajul e să nu lupți.
Sângele. Mândrie forțată,
ofrandă necerută.
O lume întreagă stă în picioare
pe burțile noastre crăpate.
Azi am 29 de ani.
Și dacă am învățat ceva,
Din tot ce mi-a fost dat să fie greu
Mi-am făcut loc,
M-am făcut femeie.
