Carla Schoppel este a doua revenire de astăzi la rubrica „Poșta redacției”. Am să reiau, spre reamintire, detaliile biografice pe care ni le-a trimis la precedentele ocazii când a publicat pe O Mie de Semne:
„Începând cu anul 2010 am participat la concursuri literare din țară, atât la secțiunea proză, cât și la secțiunea poezie, iar la aceste concursuri am obținut numeroase premii. Ca urmare a participării la concursuri am publicat în reviste ca FEREASTRA, Contact Internaţional, Bogdania, Oglinda literară, precum și în antologii ca Între Râmnice, Poveştile de la Bojdeucă, Romeo şi Julieta la Mizil, Conexiuni, Peregrinări, Confluențe etc.
În 2017 am câștigat premiul de debut la concursul organizat de Cenaclul Vox Napocensis al Casei de Cultură a Studenților Cluj, care a constat în publicarea volumului de poezie Rădăcini acvatice, la editura Școala Ardeleană. Am fost colaborator Hyperliteratura, societatesicultura.ro, iar în prezent scriu pentru electronicbeats.ro și moosa.ro preponderent despre artă.”
Uterus mundi
Suntem în uterul lumii
fiecare un labirint singur
cu care ne întâlnim
altfel decât pe suprafața oglinzii,
simpli surogați afectivi
o zi de duminică
în care schimbăm valuta fragilă
ca pe un preambul al vigorii.
Filtrele lumii ne depoluează sângele
și ne arată locul în care se formează
canalele lichide ale corpului.
Suntem embrioni neîncolțiți
de culoarea nisipului
atrași de propria orbită
multiplicați de fals și iluzie.
Noi, ca minerii,
coborâm în noi înșine
și aruncăm pământul în pieptul altuia
ca o îngropăciune;
respirăm asemenea cailor
cu privirea neînțeleasă
a oamenilor care nu s-au născut încă.
Cei de care ne e dor
Bunica mea dezgroapă noaptea întrebări
despre cei pe care nu-i mai visează.
De fiecare dată când se gândește
la cei de care-i e dor
din mâna ei răsare seninătatea
ca un sindrom al fragilității.
Noaptea ochiul ei e ca o strană
în care intru deplină
împlinită
și rugătoare.
Alături de ea dezgrop noaptea
cai
trăsuri
și bărbați cu melon
care fumează în saloanele mirosind
a plăcinte și ceai.
Pentru că ei îi e dor
o lipsă crește și-n mine
când zăresc chipul meu
crescut prea devreme
în trecutul ei.
Ursita
Oamenii merg care-ncotro
pe lângă ziduri.
În galopul lor nechează visele noastre
și nimeni nu vede
că suntem singurii care călcăm drumul pe mijloc
în tărâmul periculos al credinței.
Noi îngânăm tăcerea
și producem semințe negre
cu care putem alina lumea
și șarpele casei.
Nu poate intra nimeni în această țară caldă a noastră
unde păsările vin ca să ne doarmă pe piept.
Peştii-cu-şapte-nume
Lumea creşte în jurul nostru ca balta;
uite în ea lacrimile totale
care intră în alcătuirea singurătăţii.
Numai noi cunoaştem în acest vis treaz
drumul dintre oase
numai noi am aflat anatomia continuităţii.
Ceilalţi dorm şi le cade tencuiala
aşa că putem înota ca peştii-cu-şapte-nume
întrebându-ne cât mai avem de iubit
cât durează dragostea imponderabilă
la 18 ani.
Santa sangre
Închise ochii
şi lumina lui neagră
îmi clătea şoldul.
O făptură subţire inventând cea dintâi căutare a pielii,
o clocotire lungă pe cerul gurii
îi făcuse loc până la mine
o umbră ascuţită
se preumbla prin galeriile dinăuntru
făcând săritura cea mare:
aşa aleargă singura mea lăcomie.
Acum putem muri oricând
nimeni nu ştie că am ieşit din cădere
împărtăşiţi
nimeni nu bănuieşte că am luptat împotriva oraşului sugativă
care azi trage clopotele peste animalul din cuşcă.
Tărâmul promis
Vegetaţia mea i se prelinge în gânduri
şi-i arată pădurea de oase
în care să rătăcească.
Molecula îndrăgostirii rodeşte
cu nesfârşite viziuni şi peşti şiroiţi
care plesnesc valurile cardiace
alăptându-le cu promisiuni.
Când el descoperă în apele mele harta natală
mă cuprinde cu braţe picurătoare
recunoscându-se.
Nu te visează aceeaşi parte din mine – îmi spune –
şi rămâne întins
amintindu-şi de noi
ca de un vis pentru care nu trebuie să faci mişcări bruşte.
