Olivia Călin ne-a spus că, de vreme de Poșta redacției este deschisă, vrea să-și „încerce norocul” cu trei poezii. A făcut foarte bine, fiindcă ne-a surprins plăcut cu „nespusele” ei. Iată ce ne-a mai transmis: „Am 18 ani și, sincer, nu știu ce ar trebui să spun despre mine. Aș putea spune că stau sub semnul unui suflet foarte sensibil. Poezia mi-a devenit mijloc de descărcare, a devenit locul meu sigur. Scriu de aproape un an, deci experiența mea este relativ redusă.”
Păcat că ultimul poem are o „burtă” descriptivă după versurile „așa că acum/ strângem oase pentru câini în sacoșă/ ca să le aruncăm lângă gunoiul din spatele blocului”, însă chiar și așa textele au o maturitate surprinzătoare pentru o tânără poetă de doar 18 ani.
nespusa 01 sau un fragment de portret distorsionat
pereții apartamentului cu trei camere se aproprie
periculos de mult după amiaza la 6
și sufrageria mea iar tace și suspină
cu bibelourile prinse în gât
pline de praf
și mii de pahare de cristal care nu vor să se spargă
și să sune a clopot de biserică în toiul nopții
figura bunicii e alcătuită din bucățele de kiwi pe o farfurie
și iubire posesivă înnăbușită-n urlete care ies de sub ochii căprui
cu mâini tremurânde care prind păturile
și le scutură de praf și sughițuri de la plânsete vechi
le spală de păcatele tinereților ei
păcate ascunse în poze alb negru
orbitor de frumoase
și figura bunicii din kiwi și iubire se preface în miros de clor
întins pe podeaua bucătăriei
& genunchi beliți & cuvinte mult prea brutale pe care poate că le-am zis
care se ascund în spatele ochilor căprui –
tac cu țipete dureroase
și se transformă în riduri și întuneric
părerile de rău nu își mai au locul
de rușinea ca un monument indiferent
stâlp în memoria mea
așa că mă ascund după el și număr până la zece
în speranța că pot vorbi după fără să mai simt
de parcă cuvintele mele sunt muchii de cuțit
nespusele mele se urcă înapoi în creier
și eu rămân cu bucăți de kiwi mucegăite în palmă
nespusa 06 sau părăsiri
copleșitoare sunt momentele în care
te dăruiești cu totul unei bucăți de lemn
& ți-o pui în față & ți-o faci dumnezeul tău personal
pe care îl slujești în fiecare seară târzie
așa fac și cu oamenii uneori
dar îi nimeresc doar pe cei făcuți din lemn
ce ironic
nu mai bine îmi cumpăram direct o statuie?
unii oameni au un aer de „pune-ți sufletul pe tavă si dă-mi-l”
asa că execut din imbecilitate
instrucțiunile transmise din priviri
și mă bucur de două secunde de iubire neîmpărtășită
care se plătesc cu o bucată din mine
și cu prea multe nopți de gândire
îmi cer scuze iar a fost vina mea
imi fac două găuri în tâmple și las să iasă afară
fumul în care mi s-a îmbibat mintea
și le astup cu pământ
de acum sper că nu o sa repet iar greșeala de a mă părăsi
în chipul altei persoane
a trecut vremea idolilor de lemn
***
ne oprim pe drum
încercând să tăiem dealurile în două și să spargem cerul
ca să cadă toate sufletele din el
ținute cu forța printre nori și stele
și praf
sparg cupola bisericii cu degetele
și plimb clopotul în mână sperând
că o să chem înspre mine
tot ce-mi aparține din înalturi
dar se pare că sunt prea departe
încă
așa că acum
strângem oase pentru câini în sacoșă
ca să le aruncăm lângă gunoiul din spatele blocului
și parcă e ceva grotesc la ele –
gunoiul din spatele blocului e ca
cimitirul de pe deal oare
se pare că moartea nu ne va reuni cum credeam eu
așadar mă bucur că ne-am trăit
viețile în armonie
până în acest moment
mângâind aceeași iarbă uscată de lângă drum
și respirând același aer cald de mai
dacă vrei ne putem opri
pentru o ultimă dată lângă gunoiul
din spatele blocului
