Azi citim un poem despre religie și familie, două lucruri despre care se tot scrie la noi —și despre care, bănuiesc, se va scrie în continuare. Adesea m-am gândit că, în loc să privim această „repetabilitate” ca ceva anost, am putea mai degrabă să ne gândim că sunt încă motive importante pentru care să se scrie despre ele. Desigur, cheia ar fi să poți aduce ceva „nou” în ceva (cel puțin) suficient cercetat, dar chiar și în absența acestui nou, mi se pare esențial, ca poeți, să scriem despre lucrurile care ne sâcâie, care au pus o amprentă mare asupra noastră sau care, pur și simplu, nu mai au loc înăuntru și trebuie să iasă (și aici motive sunt multe). Cred că ceva de genul acesta a făcut Ioana Lupu în acest poem care, deși vorbește despre cele două teme deja menționate, e, cel mai probabil, un poem despre ea și nevoile sale. Mai are de lucru și stilistic și în ceea ce privește conținutul*, dar am simțit întunericul și avântul din versurile sale și vă propun să le simțiți și voi.
*mai multă grijă la lucrurile prea generale, o tendință înspre sentimentalism, trebuie să fie mai atentă la doar a numi lucrurile acolo unde ar trebui mai mult arătate ș.a.
Ce ne spune despre ea:
Mă numesc Ioana Lupu și sunt studentă la Facultatea de Litere din București. Sper să citească mama asta, să mai afle una sau alta despre mine.
Despre cum am ajuns arhitect de stripchurches
aveam douăsprezece cruci în colțul odăii
iar cinci ani era prea fraged
Pentru frică de moarte,
carne roșie și fierbinte
tabloul cu marea judecată al bunică-mii
mă făcea personaj principal
mă făcea frică, instincte primare
îmi știam rugăciunile
ca pe versurile de la sloppy jane
iar mama nu m-ar lăsa să ascult
tot ce-mi cântă capul acum
am vrut să pictez biserici
și să dansez la bară
atât mi-a putut rațiunea de șapte ani
așa am lăsat disonanța
să-și facă-n mine casă
poate de asta câinele familiei
a fost o fiică mai bună decât mine
mama îmi tot spunea
că El iubește păcătoșii
așa a prins bunicul șaptezeci de ani
cu organe roase
stafie în chip păgân
și dacă mie îmi e frică de moarte?
fac supradoză de lipsă
de epifanie
și simt religiosul
doar când plânge copila groparului
sub lopeți și clopotnițe ude
dacă am promis ceva când eram mică
a fost să mă împrietenesc cu necuratul
de frică să nu mă-nțepe
cred că de atunci mă ustură așa tare
când îmi desenezi cu mir pe piele
