Poșta redacției revine în a doua zi de Crăciun cu un poem aproape tematic. Robert Trașcu ne trimite un singur poem pentru publicare și nu ne spune nimic despre el. Lasă poezia să vorbească, cum se spune, dar totodată simt că nici nu avea nevoie să mai zică altceva. Fără vreo informație suplimentară, suntem acaparați de versurile lui. La început doar simple. Dar nu se lasă așteptat prea mult nici knock out-ul specific poeziei directe. Pe undeva, te aștepți să vină; dar, chiar și așa, impactul e mare. Adevărul e că la finalul poemului mi-am dorit foarte tare să fi nins anul ăsta de Crăciun. E și un text care m-a făcut să-mi amintesc de ce poezia e de multe ori de pus pe rană. Un proces care poate fi și dureros și terapeutic în același timp (și pentru poet și pentru cititor).
A mai apărut la O mie de semne și în trecut, puteți citi poeme de-ale sale aici (2020) și aici (2021).
***
ideea de a nu fi super(ficial)
de a te ruga să scrii iar poezie
nu știu care-i faza cu
dezvoltarea personală traumele
ți le faci cocon deschizi gura
înghiți/bagi 2 degete/ deficit caloric
tata nu a răspuns nici azi la mesaje
nu lăsa să te afecteze
-nevoia de a controla-
mâncarea oamenii care intră și ies din tine
bunica are neuropatie diabetică și cumva
e plăcut
să nu mai simți
p r e s i u n e a
oana se uită zilnic la câte
avioane se prăbușesc
e un fel de terapie colectivă
să numeri morți
te face prezent
anu’ ăsta poate ninge de Crăciun
-și poate toate avioanele insensibilitatea din mâna
bunicii
insecuritățile-
nu am simțit niciodată că vin sărbatorile
până ce nu mi-am adus aminte
cum mă opreau din plâns ca să văd că
ninge afară
