Ce ne spune autorul despre el: „M-am născut la Târgoviște în 1996, iar în 2015 m-am mutat în București, unde am urmat facultatea de Electronică și Telecomunicații de la Politehnică, absolvită în 2019. Din 2022 scriu proză scurtă, skill antrenat în special la atelierele de scriere creativă de la revdepov, unde am și publicat, iar din 2024 sunt masterand la Scenaristică, la UNATC. Pasiunea pentru film a mers întotdeauna pentru mine în paralel cu pasiunea pentru literatură. Începând din adolescență și până recent am scris și am publicat recenzii de filme online, pe bloguri personale. Cred că, la finalul zilei, cea mai mare plăcere a vieții mele stă în storytelling, pur și simplu. Sunt interesat și de comic books, seriale, jocuri video, și multe altele.”
Burgeri
Dimineața este momentul zilei pe care toți cei ca el îl urăsc. El, însă, adoră diminețile. Deși fiecare răsărit de soare îi poate fi fatal, este singurul moment când se simte cu adevărat liber. În fiecare dimineață, Mircea își face micul ritual secret.
Așteaptă un sfert de oră să se asigure că dorm cu toții, după care se strecoară în sufragerie, scoate de sub scândura lui specială din podea banii și telefonul secret, intră pe internet și dă comanda. De data asta are poftă de burgeri. Comandă trei, împreună cu o sticlă mare de Cola, lasă banii, împreună cu un bacșiș generos, în hol, închide ușile și șade răbdător în sufragerie. Emoția așteptării este partea lui preferată.
Își permite, de data asta, să stea câteva minute pe telefon. Și-a făcut conturi pe toate rețelele umane de socializare. În mod normal îi sunt complet interzise, așa cum este și mâncarea lor, dar el le iubește pentru superficialitatea lor, pentru absența oricărei forme de gândire critică, pentru idioțenia derulării lor infinite. Nu petrece decât zece minute în delicioasa lume virtuală, cu volumul telefonului la minim și râzând înfundat, căci riscul este imens, având în vedere auzul hipersensibil al tovarășilor lui.
Curierul știe ce are de făcut. Ca de fiecare dată, intră în hol, ia banii și lasă mâncarea pe măsuță. De data asta, însă, se hotărăște să strice ritualul. Bate la ușa sufrageriei și spune:
– Hei, omule. Ești acolo?
Mircea zboară într-o clipă până în dreptul ușii și spune îngrozit:
– Sssst! Mai încet. Doarme cineva.
– Scuze, scuze, răspunde curierul la fel de tare. Voiam să-ți zic că –
– Ce? Ce e? Zi repede și pleacă.
– Vin aici de un an de zile și niciodată nu te-am văzut la față. Ești în regulă?
– Ia banii și pleacă mai repede, te rog. Mircea privește spre scări și ciulește urechile. Exact cum se temuse, cineva se dă jos din pat. Pleacă acum, te rog, îi spune disperat băiatului.
– Bine, bine, îndrugă curierul, iese și închide ușa în urma lui.
Mircea nu are mult timp la dispoziție. Pătrunde în hol, bagă sacoșa cu burgeri în dulapul cu condimente menite să le ascundă mirosul și se postează imediat în fotoliu, extrăgând o carte la întâmplare din bibliotecă. În momentul acela Eduard coboară deja scările cu precauție, asigurându-se că nicio rază de lumină nu pătrunde prin jaluzele.
– Ce faci aici? îl întreabă pe Mircea.
– Aveam poftă de citit.
Îi smulge cartea din mână și zâmbește. Este Jucătorul de Dostoievski.
– Un clasic mai puțin cunoscut, zâmbește Eduard . Nu e o alegere rea.
Mircea o citise cu ceva decenii în urmă, dar nu își mai amintește nimic din ea. Eduard îi dă cartea înapoi și reia cu un ton mai puțin relaxat:
– Am auzit ceva de afară.
– Erau doar niște copii puși pe glume. Cred că au plecat.
Eduard dă din cap fără nicio expresie, mai aruncă o privire în jur, îi urează lectură plăcută și urcă. Mircea îi privește cu invidie, trapezul,brațele și forma corpului. Odată fusese și el așa. Și-ar dori din suflet să nu fie singurul vampir supraponderal din oraș, dar știe că nu va mai putea schimba asta vreodată.
Așteaptă din nou până nu se mai aude nimic, după care își devorează festinul. Nu a trecut mult de la ultima masă, dar deja îi este teribil de dor. Se bucură pe îndelete de aroma cărnii de vită, de voluptatea grăsimilor și sării, de sațietatea pâinii pufoase a oamenilor, de brânzeturile care de fiecare dată merită din plin inevitabilele dureri de stomac. La final se simte greu și obosit. Nu mai este motivat nici măcar să miște un deget. Nu-și dorește decât să stea întins și să lâncezească până la următoarea masă.
Trebuie, totuși, să-și vadă de viață. Și vampirii, ca orice ființă vie, au nevoie de somn, și nu-l pot obține decât atunci când soarele este pe cer. Scapă de probe, ascunzându-le în fundul unei debarale, și urcă cu greu treptele până la patul lui. Amintirea gustului sângelui uman pe care va trebui să-l bea din nou îl îngrețoșează și îl face să tremure de groază. Încearcă să-și imagineze pentru a mia oară viața alături de vampiri la fel de ciudați ca el. Tot ce are sunt cei patru vampiri obișnuiți, conservatori cu care își împarte viața.
Mâncarea toxică din el îl face să se agite și să se zvârcolească ore bune până să alunece într-un somn chinuit. Invidiază odihna prietenilor lui cu vieți echilibrate, dar știe că viața lor nu este pentru el. Se trezește pe la miezul nopții, multă vreme după apusul soarelui. Coboară în sufragerie parcă și mai obosit decât era când s-a culcat, unde nu-l așteaptă decât Tania, care stă la birou și citește dintr-o enciclopedie veche.
– Ai ratat masa, îl anunță rece.
– Nu prea mi-e foame. Unde sunt ceilalți?
– La vânătoare. Congelatorul e aproape gol. Ne trebuie măcar un exemplar tânăr și puternic. Ideal ar fi să aducă două sau trei.
– Și tu? o întreabă Mircea încercând să pară indiferent. Trebuie să găsească un moment de singurătate ca să scape de ambalajele de burgeri din debara. E doar o chestiune de timp până când le va mirosi cineva. Un licăr în privirea Taniei îi confirmă toate temerile. Ea se ridică fără să-l scape din ochi și îi spune:
– Le-am spus că sunt obosită. Voiam să am un moment cu tine. Vino.
Mircea începe să tremure. Se străduiește, totuși, să nu lase nimic să-l dea de gol. Tania îl duce la debara, deschide și scoate probele din sertar. Apoi i le vântură prin față și spune furioasă:
– Deci de aia mănânci atât de puțin și ești atât de gras. De aia te scoli târziu ca un om în depresie și refuzi să ieși la vânătoare.
Mircea nu mai spune nimic. Nu poate decât să privească în pământ. Tania reia, ceva mai calm:
– Ascultă-mă bine. Odată am fost prieteni buni. De dragul anilor când nu-mi provocai atâta scârbă, îți dau de ales. Ori promiți să trăiești așa cum trebuie să trăiască unul ca noi, ori pleci din casa asta și trăiești ca ei. În cazul ăsta, o să încerc să te acopăr și o să le zic că ți-ai luat tălpășița. Și roagă-te că Eduard nu bănuiește nimic. El nu s-ar teme să vâneze și să omoare alt vampir, chiar și un vechi prieten. Acum, orice ai alege, scapă mai repede de mizeria asta. Tania dă drumul cartoanelor murdare de grăsime și își șterge scârbită mâna de pantaloni.
Mircea reușește să o privească în ochi. Acolo, pe lângă mânie, vede și o brumă de suferință. Iar el, pe lângă spaimă, simte și o urmă de eliberare. Dă ușor din cap, apoi zboară lent până la locșorul său secret, de unde își ia banii și telefonul. Îi spune Taniei un sincer „Mulțumesc” în timp ce adună cartonul din fața ei, deschide ușa și pleacă în noapte.
***
Lasă în urmă conacul în care a stat aproape un secol, aruncă gunoaiele la câteva case distanță, după care începe să se gândească la viitor. Știe că cel mai bine ar fi să plece în alt oraș, dar știe și cât de complicat ar fi. Va trebui să urce pe ascuns într-un tren de marfă, unde să găsească o cutie pe măsura lui în care să poată dormi pe timp de zi, fără să aibă vreo garanție că nu o va verifica nimeni. Va trebui să știe precis destinația și programul trenului, iar la locul unde avea să ajungă va trebui să își găsească o nouă casă. Cea mai bună variantă ar fi un cimitir, unde și-ar alege un cavou pe care l-ar goli de oseminte.
Nici nu se poate concentra la planurile de fugă, căci tot ce vede în fiecare umbră pasageră și tot ce aude în fiecare frunză măturată de vânt este Eduard, pândindu-l, așteptând momentul potrivit să atace. Tânărul vampir cu care își împarte Mircea locuința de două decenii încoace este pe cât de crud, pe atât de iscusit la vânătoare. Simte chiar că-i poate adulmeca prezența, dar se convinge imediat că mintea îi joacă feste. Eduard n-ar fi niciodată îndeajuns de naiv încât să se așeze în bătaia vântului.
Respiră adânc și își culege gândurile. Cel mai înțelept ar fi să se întoarcă, dar ceva îl ține. În orice caz, are niște bani care trebuie cheltuiți și simte o nevoie teribilă de o masă caldă. Toate restaurantele și cantinele din drumul lui sunt închise, însă după o vreme găsește un bar zgomotos. Zecile de clienți stau înghesuiți și discută înflăcărat în jurul unor mese murdare de lemn. Beau cu toții bere din halbe, vin din pahare cu picior și alte băuturi alcoolice din păhărele mici, de două sau trei degete. Amestecul de mirosuri amare îi umple nările și îl face mai curios ca niciodată. De zeci de ani își dorește, nu fără o oarecare teamă, să încerce alcool. Se așază stingher la bar, pe un scaun înalt, iar barmanul îl întreabă absent:
– Cu ce te servesc?
Ca să nu riște să pară ciudat, Mircea îi răspunde scurt:
– O halbă mică de bere.
Aparent, nu reușește să mimeze normalitatea umană, căci barmanul îl inspectează atent, după care umple o halbă și i-o pune în față.
– Nu există mică sau mare. Asta e halba.
– Cât costă? întreabă Mircea?
– Plătești la final, răspunde sec barmanul în timp ce servește deja pe cineva din celălalt capăt.
Ia o gură, precaut, și constată că berea are un gust mult prea puternic pentru el. Se încăpățânează și dă pe gât încă o dușcă. Îi vine să vomite. Respiră sonor și sacadat. Tipul din dreapta lui îl privește ciudat, dar își revine rapid din șoc și nu-i mai pasă de nimic, căci fiorul care îi trece prin șira spinării și până în vârful degetelor este inegalabil. Simte o răceală revigorantă urmată de o căldură interioară ca un cocon unde ar putea să zacă înfofolit cu secolele, fără să mai aibă nevoie de nimic. Este în continuare conștient de tot ce se află în jurul său, este conștient și de problemele care îi bântuie existența, dar acum îi pasă mai puțin. Și cu cât va bea mai mult, cu atât grijile îi vor dispărea. Așa că ia încă o gură, și încă una, și încă una până se golește halba. Are iar nevoie de câteva clipe de răgaz, după care îi face nerăbdător semn barmanului să-i mai toarne bere. Acesta se conformează, și Mircea o bea pe nerăsuflate. De peste o sută de ani știe să zboare, dar asta e prima oară când plutește.
Mâncarea umană e remarcabilă, îi trece prin cap, dar alcoolul este soluția. De mic a fost învățat că oamenii sunt o specie slabă și egoistă, dar acum Mircea realizează că ei au găsit toate răspunsurile. Au văzut că nu au cum să atingă nemurirea, așa că au decis să-și facă scurtul drum mai lin, scurtându-l chiar și mai mult cu mâncarea nocivă pe care o bagă în ei și cu licorile magice ce le anulează instinctul de conservare.
– În păhărelele alea mici ce este?
– Tequila, răspunde barmanul zâmbind, semn că Mircea era deja vizibil beat. Vrei?
– Da. Și, pe lângă asta, mai multă bere, te rog.
Bea, mai întâi, o jumătate de halbă, ca să se pregătească pentru doza de otravă care îl amețește doar cu mirosul. Înghite o picătură care îi arde toate măruntaiele. Tipul din dreapta, care s-a tot holbat la el, se întoarce și îi spune zâmbitor:
– Nu așa. Trebuie să-l dai pe gât.
Îi demonstrează bând un păhărel dintr-o singură înghițitură, după care bâjbâie pe bar după o felie de lămâie, din care suge cu poftă. Mircea inspiră adânc și face la fel. Închide o secundă ochii ca să se bucure cum se cuvine de extazul oferit de tequila. Băiatul îl trezește din transă.
– Cred că te știu. Îți livrez mâncare în fiecare dimineață. Nu ți-am auzit vocea de multe ori, dar sunt sigur că ești tu.
Mircea îl privește cu uimire pe curierul care i-a făcut zilele suportabile de un an încoace. Fac cunoștință și curierul mai comandă un rând de tequila. Dau amândoi paharele pe gât și Mircea îi spune:
– Mersi. Sincer, mersi pentru mâncare, dar cum poți mâine să o iei de la capăt și să faci livrări pentru alții după o seară așa frumoasă ca asta?
– Nu e mare lucru, omule. Doar îmi fac datoria. Și apoi iar vin aici, și iar merg acolo, și tot așa. După câteva secunde de tăcere, continuă: Sper că nu sunt indiscret, dar de ce te ascunzi?
– Pentru că nu pot să risc să ating lumina solară.
– De ce?
– Lumina solară m-ar arde de viu. Sunt vampir, încheie Mircea și zâmbește cât poate de larg, astfel încât noul lui prieten să-i poată vedea caninii lungi și ascuțiți. Curierul, pe nume Andrei, rămâne cu gura căscată. Clipește de câteva ori să se asigure că ceea ce vede este real, și spune:
– Cred că am băut prea mult.
– Nu contează. Mai bea, întinde Mircea halba ca să dea noroc.
– O să mă omori? râde tânărul.
– Aș putea. Și aș putea să-ți beau și sângele. Poate chiar ar fi recomandat. Vampirii mor dacă nu se hrănesc constant. Dar nu mai vreau asta. Nu mai vreau să omor pe nimeni. Nu vreau decât să stau pe scaunul ăsta și să beau. Apoi aș vrea să-mi mai livrezi un burger. Și după ce răsare soarele, ies la o plimbare.
