Narcis Amariei (n. 30.09.1970, București):
Absolvent al Facultății de Limbi și Literaturi Străine – Universitatea București (secția spaniolă-engleză)
Absolvent al Masteratului „American Studies” – Universitatea București.
Profesor, colaborator al unor centre private din România, Regatul Unit, Spania.
Debut la CDPL în august 2021 cu volumul de proză scurtă Popicăria de Piatră.
Am publicat proză scurtă în revistele online Literomania, O Mie de Semne, Ficțiunea.
Am câștigat premiul Ficțiunea 2024 pentru proză scurtă cu „Căruțașul viselor”, foileton.
Voi publica cel de-al doilea volum de proză scurtă, Marelo, la Editura pentru Artă și Literatură.
Textul face parte dintr-un volum de proză scurtă intitulat Marelo. Urmează să apară în vara acestui an la Editura pentru Artă și Literatură.
Viespea de smochin
Motto: „And those who were seen dancing were judged insane by those who could not hear the music” Friedrich Nietzsche
Apăruseră, așa, într-o noapte. Scânteiau în întuneric ca aurora boreală. Când te uitai la ele, păreau apropiate unele de altele, dar cu siguranță le despărțeau sute de kilometri. Eduard le visase de atâtea ori când era mic. Doar că, în visul său recurent, cercurile acelea gigantice, roșii, prevesteau ceva mult mai măreț. Căci, după ce se stingeau, în locul lor apăreau, ca într-o sarabandă, niște ambarcațiuni zburătoare ciudate, un fel de dirijabile cu un sistem de propulsie rudimentar, niște roți de trăsură cu spițe de foc. După ciudatele veliere aeriene soseau autobuzele uriașe, camioanele și tramvaiele zburătoare, ca un carusel din parcurile de distracții, plutind toate în derivă, precum mașina lui Elon Musk, aruncată cu obrăznicie științifică pe orbită. Doar că, pe atunci, Eduard habar n-avea cine era Elon Musk. Văzuse, însă, filmul lui Spielberg și bănuia că de acolo i se trăgea.
După ce toată acea paradă neverosimilă ce înveselea cerul nopții se încheia, o ploaie de sfere luminoase cobora încet pe pământ. Cu puțin înainte să atingă suprafața solului, sferele se desfăceau eliberând niște creaturi umanoide foarte înalte. Zeci, poate sute de Ianus Bifrons gigantici, lungi și translucizi începeau să umble în neștire printre blocurile cartierului. Una dintre fețe le era zâmbitoare, cealaltă încruntată. Nu trebuia în niciun chip să privești către fața cea rea. Mureai pe loc, sfârâind. Din tine nu mai rămânea decât o grămăjoară de cenușă. Eduard fugea și le striga oamenilor să nu privească creaturile în ochi, dar oamenii nu îl ascultau. Se trezea ud de sudoare și cu inima sărindu-i din piept.
De această dată, cercurile care apăruseră din senin pe cerul nopții erau cât se poate de reale. Cele din România se vedeau din Bulgaria și o parte din Ucraina. Curând s-a aflat că toți aveau cercurile lor, din Europa până în Australia, din America până în Africa și Asia. Levitau cu un zgomot suav de Rolls Royce la ralanti, urcând și coborând pe bolta înstelată.
La început, majoritatea oamenilor de știință au dezmințit știrile conspiraționiste, explicând că ar fi vorba de un fenomen cât se poate de natural. Un inel luminos, multicolor, ce apare pe bolta cerească în jurul Soarelui sau al Lunii, în condiții atmosferice propice, din cauza reflexiei sau refracției luminii în cristale de gheață prezente la nori de mare altitudine. Efectul de halo. Dar cum era posibil să apară toate în același timp, în toată lumea și fără să înconjoare vreun obiect ceresc? Mai mult, când au început să leviteze cu acel zumzet de titirez, urcând și coborând kilometri întregi, n-au mai avut nicio îndoială că cercurile erau, cumva, controlate. Marile puteri au început să se acuze între ele. Până la urmă, americanii, rușii, chinezii au dezmințit, pe rând, că ar fi fost în vreun fel implicați, iar Elon Musk, într-un gest de bună-credință, a trimis chiar câteva drone super performante care, din nefericire, au picat ca muștele imediat ce au pătruns în câmpul gravitațional al cercurilor. Când și-au dat seama că nu era vreun proiect militar secret al vreuneia dintre puteri, mai marii lumii și-au unit forțele. Nici așa nu au reușit să afle mare lucru. De fapt nu au aflat nimic.
Din fericire, nu au apărut modificări climatice sau de altă natură. Au fost măsurate emisiile radioactive. Totul era în limite normale. Când s-au convins că cercurile erau complet inofensive, oamenii au început să iasă, încet-încet, din starea de panică și chiar s-au bucurat că cerul lor gri și monoton prinsese culoare. Le-au pictat pictorii, le-au imortalizat fotografii, le-au cântat poeții, au apărut în desenele naive ale copiilor de școală sau în marile producții cinematografice. Apoi, după vreo doi ani plictisitori în care nu s-a întâmplat absolut nimic, lumea a început să uite de ele și și-a văzut de viață.
***
Viespea mică, cât un țânțar, se strecoară în floare prin ostiola fructului, un tunel îngust aflat la baza smochinei, atât de strâmt, încât fragila zburătoare își pierde aripile și antenele la intrare. De cele mai multe ori, Blastophaga psenes moare, lăsându-și polenul acolo, pe floarea ascunsă în fruct.
Eduard mușcă din smochina țuguiată și își plimbă limba peste dinți, încercând să îndepărteze semințele.
După depunerea ouălor, viespea moare în smochină și e dizolvată, cu alte cuvinte, smochinul mănâncă viespea, se hrănește cu ea. Din ouă ies pui: masculi și femele, ca niște paraziți într-un mic stup, multiplicat în milioane de smochine, care ajung în lădițe frumos aranjate pe rafturile supermarketurilor.
Masculii fecundează femelele, chiar incomplet dezvoltate, apoi sapă în coajă și ies afară, unde mor, neavând aripi. Prin găurile săpate de masculi, ies femelele, încărcate cu polen, căutând altă smochină. Și tot așa, precum Sisif, repetă procesul de aproape 80 de milioane de ani.
Eduard se încruntă. Cum să numești viespea parazit? Parazitul trăiește pe spinarea altuia, gândi el, nu moare pentru perpetuarea speciei. Se întrebă dacă masculii fără aripi știau că vor muri, odată ieșiți în lumea neprimitoare de afară. Un sacrificiu absurd, scris în genă de un creator misandrin.
— Dacă faci liniște și nu mai plescăi la smochina aia, ai să auzi norii cum se freacă de cer, o auzi el ca prin vis și abia atunci își aminti că nu era singur. Am visat, continuă ea, niște păsări ciudate care survolau pe deasupra blocului meu, apoi se așezau cuminți pe crengile copacilor. Erau niște păsări nemaivăzute, nu foarte mari, cu corpul alungit, ca de pește, cu un cioc de pelican, doar că avea punga mai mică, iar la vârf era încovoiat, ca cel al prădătorilor. Uite, cam așa arăta, zise ea și îi întinse telefonul unde avea o poză cu desenul pe care îl făcuse cu creionul în acea dimineață. Oare ce o însemna asta?
— Ce să însemne? Cine știe ce ți-a rămas întipărit în subconștient… Seamănă cu un pterodactil.
— Uite, dacă visezi pasăre înseamnă: aspirație către libertate, căutare interioară, capacitatea de a alege, veste de departe, universul te susține în ceea ce faci. Dacă e moartă: pesimism, lipsă de încredere în tine, gânduri negative. Ale mele erau foarte vii. Dacă e de pradă e semn rău. Pff, să știi că erau de pradă. Da, da.
O privi cu duioșie. Era plină de viață și energia ei îl scotea mereu din cazanul tot mai fierbinte al gândurilor.
— Clara, ce naiba ai găsit la mine? Eu nu m-aș uita la unul ca mine.
— Îmi place că ești, așa, hippy. N-aș putea trăi în normalitate. Înconjurată de oameni serioși, cu principii, cu îndatoriri și responsabilități fluturate în gura mare, oameni care se îmbracă corect, banal, care se tund regulamentar, o dată pe lună, care poartă cămașa băgată în pantaloni, prea pudici sau dimpotrivă vulgari, bigoți sau atei agresivi, oameni care participă la evenimente plicticoase din snobism sau ca să facă networking, oameni în rând cu lumea.
— Auzi, cică era un tip, prin Anglia, pe la o mie opt sute și ceva, care se născuse cu două fețe.
— Parcă azi nu sunt o grămadă…
— Nu, nu, ăsta cică chiar avea două fețe, o malformație, avea o față la ceafă. O afecțiune medicală rară și misterioasă numită diprosopus sau duplicare craniofacială. Doar că majoritatea cercetătorilor cred că povestea este fictivă sau cel puțin foarte exagerată, deoarece nu există înregistrări medicale verificabile sau relatări contemporane care să o susțină.
— Așa și?
— Dacă Mordake ăsta a supraviețuit? Dacă povestea lui e adevărată? Un Ianus Bifrons în carne și oase.
— Iar începi? Am ascultat povestea asta de zeci de ori. Visul tău recurent și premonitoriu.
— Exact. Doar că nu ne va invada nimeni. Ne vom autodistruge singuri. Și poate cercurile astea vor avea un rol.
— Bun, să zicem, și tot nu văd legătura cu uriașii tăi cu două fețe.
— Nu știu. Și ei ar trebui să aibă un rol. Nu vezi ce se întâmplă cu noi? Trăim închiși în smochina noastră, apoi evadăm doar pentru a căuta o altă smochină. Și tot așa, la infinit. Nu mai știu unde citisem o chestie, un tip, Dunkelman, parcă, zicea că, paradoxal, dependența noastră de online, contrar a ceea ce se crede, de fapt ne-a întărit familia, că, vezi Doamne, legăturile noastre cu cei din casă sau cu prietenii au devenit mai solide pentru că am creat un cerc al afinităților comune, iar social media ne-a ajutat să le conștientizăm. Eu am o altă părere. De fapt, nu sunt deloc de acord cu el. Folosirea telefonului a distrus comunicarea reală. Trăim singuri cu alți oameni în casă. Fiecare în camera lui, cu telefonul lui. Suntem niște insule gânditoare plutind în derivă prin viață.
Fata nu mai zise nimic. Se ridică din iarbă, își luă tubul de proiecte și se îndepărtă. Era studentă la arte plastice și își trăia ratarea cu demnitate. Se numea Clara și se cunoscuseră cu un an în urmă la un curs de scriere creativă. Renunțaseră amândoi după primele ședințe, plictisiți să audă aceleași teorii de promovare a unui curent minimalist cu care nu rezonau defel.
Eduard nu o urmă. Mai rămase puțin cu gândul la Mordake. Un nobil inteligent și promițător, chinuit de acea față parazită care noaptea îi șoptea chestii abominabile, îndemnându-l la fărădelegi. Alții spuneau că excrescența nu vorbea deloc. Doar râdea sau plângea, în funcție de starea sufletească. Ajuns în pragul nebuniei, tânărul de 23 de ani s-ar fi sinucis, lăsând în urmă un bilet în care ordona ca fața malefică să fie distrusă după moartea sa.
Fascinat de poveste, Eduard citise tot despre acel caz. Deși toate studiile atestau categoric că Edward Mordake nu existase în realitate, un sâmbure de adevăr exista. Lumea științifică se confruntase cu asemenea cazuri de parazitism, dar niciodată fătul nu supraviețuise. Află că Craniopagus parasiticus era un tip rar de malformație a gemenilor conjugați, cu un geamăn parazit degenerat sau subdezvoltat, unit la nivelul craniului cu celălalt geamăn complet dezvoltat. Incidența acelei malformații rare era de aproximativ 4 până la 6 la fiecare 10 000 000 de nașteri vii. Căpățânile împărțeau același corion, amnios și placentă. Capul parazit putea fuziona cu fratele său la nivelul vertexului, frunții sau părții laterale a capului. Primul caz raportat fusese celebrul „twin-headed boy of Bengal” al lui Everard Home în 1790, al cărui craniu se găsea încă la Muzeul Hunterian.
Închise telefonul și încercă să adoarmă. Căldura de peste zi se lăsase peste cartier, pătrunzând fără milă în camere. Betoanele încinse transformaseră apartamentele meschine în saune. În fiecare an își promitea că va monta aer condiționat, dar după ce vara trecea, renunța, căci în restul anului temperatura era suportabilă. Era leoarcă și schimbase deja trei tricouri. Se ridică din pat și ieși pe balcon. Privi cercurile inofensive care levitau la intervale regulate. Trecuseră cinci ani de când se instalaseră pe cer și nimic nu se întâmplase. Se întoarse în cameră și porni ventilatorul. Se întinse pe canapea și urmări o emisiune sportivă, răsfățat la răstimpuri de palele de vânt binefăcător. Adormi cu televizorul pornit și se trezi buimac, a doua zi pe la ora prânzului, cu o durere cruntă de cap și cu ochii mijiți la fața gravă a tinerei ce anunța o știre de senzație. Nu acordă atenție, se întâmplase ceva în fața unui mall din Miami. Se îndreptă spre baie, târșâind papucii. Auzea frânturi de fraze, bruiate de apa care curgea din robinet. Prezentatoarea spunea ceva despre niște creaturi uriașe care fuseseră văzute de oameni, în diferite locuri. Îi alunecă săpunul din mână. Se aplecă să îl ridice, dar văzu că scurgerea din pardoseală avea capacul dat la o parte. I se păru ciudat, căci nu își amintea să fi umblat la el. Începu să pipăie după cercul alb de plastic care se ascunsese în spatele piciorului chiuvetei, când simți o mușcătură teribilă. Își retrase îngrozit mâna, țipând de durere.
Un șobolan. Neștiind ce să facă, apucă la nimereală un tub de spray împotriva gândacilor și pulveriză înspre gaură. De unde naiba apăruse? Ei nu aveau șobolani în bloc. Dar dacă nu era un șobolan?
Aprinse lanterna telefonului și o îndreptă ezitant spre golul din pardoseală. Nu mai era acolo, orice ar fi fost. Dădu drumul la apă și o lăsă să curgă peste rană. Se vedeau urmele mușcăturii, patru puncte roz, două sus și două jos. Fixă capacul în pardoseala băii și mai dădu o dată cu spray.
În sufragerie televizorul își pierduse semnalul. Verifică cablul, conexiunile, îl opri, îl reporni, nimic. Purici. O fi de la ei, își zise și ieși din apartament cu gândul să sune la un vecin, să întrebe dacă la ei se vedea. Bătu la ușă, căci soneria nu mergea. Nu îi răspunse nimeni. Lipi urechea. Nu auzi nimic. Toată scara era cufundată în liniște. Doamna Rozi, de la trei, a cărei voce răsuna mereu în tot blocul, cățelușa Rita, un caniș enervant care lătra non-stop, tusea astmatică a domnului Bauer, nimic din toate aceste sunete care alcătuiau zgomotul viu al clădirii nu se mai auzeau. Și atunci îl zări prin oberlihtul din casa scărilor. Crezu că e un manechin, o reclamă, ceva, numai că figura umanoidă, înaltă de trei metri, părea foarte reală și din mișcările pe care le făcea, cățărată acolo pe cornișa clădirii de vis-a-vis, părea foarte speriată. Urcă în grabă un etaj, de unde putea vedea mai bine. Când privi pe geam, silueta dispăruse.
Coborî scările și ieși în stradă. Lumina soarelui îl orbi și îl făcu să-și ducă mâna streașină la ochi. Liniștea aceea nefirească se prelungea și afară. Durerea de cap deveni insuportabilă. Aerul tremura la suprafața asfaltului fierbinte, deformând copacii și mașinile parcate. Parcurse vreo cincizeci de metri și se opri.
În fața lui, întins pe jos zăcea un bifrons. Lung și deșirat, transparent, sau mai degrabă translucid. Purta urmele unor mușcături. Pe picioare și pe gât. Două puncte sus, două jos. Auzi o tânguire slabă, neomenească, pornind din gâtlejul umanoidului, ca sunetul făcut de cablurile întinse ale unui funicular. Țiu, țiu, țiu. Simți că pământul se învârte cu el și se prăbuși.
Când își veni în fire, văzu că bifrons nu mai era acolo. Se ridică în picioare și privi în jur. Strada, așa cum o știa, cu mașini și trotuare, cu blocuri de-o parte și de alta, dispăruse. Se afla pe un drum prăfuit de țară, lângă o miriște. În depărtare zări un eșafodaj uriaș, o construcție ciudată din lemn, ca o scenă de bâlci medieval. Când se apropie, văzu că schelăria era de fapt un loc de execuție. O spânzurătoare. Un bifrons atârna în ea. Nu mai era translucid. Avea pielea neagră și zbârcită. Fața zâmbitoare privea spre pământ, iar cea rea spre cer.
Alergă îngrozit înapoi. Ajunse la drumul cu pământ gălbui de unde plecase. Decise să o ia pe lângă miriște. La capătul ei spera să dea de o așezare omenească. Merse o bucată de vreme, dar i se făcu teribil de sete. Buzele i se lipiseră și îi trecu prin minte că nu va mai ajunge în sat. Dinții îi scârțâiau, căci iscat de pașii săi, în aer se ridica un praf fin și sticlos care i se așeza pe haine, în păr, îl inspira pe nas și pe gură, se amesteca cu saliva cleioasă. Chiar când era pe punctul de a ceda, văzu în apropiere câțiva copaci înverziți. Crezu că mintea îi joacă feste, dar picioarele îl purtară într-acolo fără a se putea împotrivi. În mijlocul celor patru smochini găsi o fântână de piatră cu o găleată sprijinită de margini. Își potoli setea și se lungi la umbra binefăcătoare a copacilor. Pe jos observă niște smochine uriașe, înăuntrul cărora mustea ceva gelatinos. Ridică una și o cercetă. Mirosea înnebunitor, un parfum pe care simțurile sale nu îl cunoscuseră înainte. Mușcă cu poftă și gura i se umplu de miere.
— Scuipă! Nu înghiți! Aruncă din gură, că nu te mai poți întoarce înapoi!
Recunoscu vocea Clarei. Scuipă speriat resturile smochinei și privi în jur. Nu văzu pe nimeni. Îl cuprinse o moleșeală și se lungi lângă copac. Ridică ochii către cer. Cercurile dispăruseră. Adormi.
Când se trezi era noapte. Risipite prin toate părțile, ardeau focuri și, în lumina lor, oamenii se rugau cu brațele în cruce, privind spre cerul negru ca smoala. Clara îi umezea fruntea cu o batistă.
— Ce s-a întâmplat? Unde suntem? Cine sunt oamenii aceștia?
— Liniștește-te! O să îți povestesc. Îți amintești de seara în care mi-ai spus despre tipul ăla, Dunkelman, despre care citiseși nu știu unde? Ei bine, află că e un cambion. Urmaș al unui incubus. Un hibrid, jumătate demon, jumătate om. Intuiția nu te-a înșelat. El conduce lumea acum.
— Despre ce vorbești? Nu înțeleg. Acum? Acum când? Cât timp a trecut? Ce s-a întâmplat cu mine? Cercurile? Unde au dispărut?
— Cinci ani. Atâți au trecut din seara în care ne-am despărțit. Chiar în acea noapte au venit. Așa cum ai spus tu. Doar că bifrons nu erau răi. Nu cu noi. Veniseră să ne apere.
Sub cercurile roșii, Dunkelman și-a crescut fermele de brehne. Niște scârboșenii mici și veninoase. Indestructibili. Lumea, dragul meu Eduard, arată altfel decât o știai.
— Și bifrons?
— Decimați. Au reușit, totuși, ceva. Cu puțin înainte ca brehnele să atace, bifrons au clonat realitatea. Și odată cu ea, am fost și noi clonați. O parte am rămas prizonieri aici, cealaltă e dincolo, unde viața continuă așa cum o știai. Sau cel puțin așa ne-au promis că se va întâmpla. Cine poate ști? Aici, din păcate, soarta ne-a cam fost pecetluită. Imediat ce și-a dat seama că bifrons au scindat realitatea, Dunkelman a început să livreze Syconium, un fruct pe care cu greu îl poți refuza. Conține un drog care îți șterge memoria. Ai văzut pe propria piele.
— Smochinele cu gust de miere…
— Exact. Te-am oprit la timp. Dacă înghițeai, continuai să trăiești aici, dar ca un bătrân cu Alzheimer, sclav în imperiul lui Dunkelman. Câți am mai rămas, ne-am organizat într-un grup de rezistență și ne-am refugiat în stepă. Din păcate, nu știu cât ne vom mai putea ascunde. Proviziile sunt pe terminate. Iar brehnele se pare că ne-au luat urma.
— Spune-mi că visez!
— Visezi. Dar știi că visele tale se împlinesc tot timpul.
Își lăsă capul în poala ei și privi cerul fără stele.
***
— Am crezut că e un manechin, o reclamă, ceva, numai că figura umanoidă, înaltă de trei metri, părea foarte reală și din mișcările pe care le făcea, cățărată acolo pe cornișa clădirii de vis-a-vis, părea foarte speriată. Am urcat în grabă un etaj, de unde puteam vedea mai bine. Când am privit pe geam, silueta dispăruse. Nu mă crezi, nu?
— Tu m-ai crede dacă ți-aș povesti așa ceva?
— Da. Bineînțeles că te-aș crede.
— Și zici că dispăruseră toți? Toată strada, tot orașul?
— Da, m-am trezit singur. Nu se vedea țipenie. Ceva se întâmplase cu timpul și spațiul. Și acea liniște anormală. Ca și cum timpul s-ar fi rupt, nu știu dacă îți poți imagina acest sentiment, nici eu nu mi-l puteam reprezenta înainte, dar așa a fost atunci, simțeam că timpul s-a rupt și eu, cumva, eram țintuit într-o matrice. Nu știu cât a ținut acea senzație. Probabil câteva clipe. După care am auzit acel strigăt. De fapt nu era un strigăt, ci mai degrabă o tânguire neomenească, ca sunetul făcut de cablurile întinse ale unui funicular. Țiu, țiu, țiu. Am mers într-acolo. Mă mai asculți? Ce faci?
— Scuză-mă, am rămas cu ochii la copacii aceia. Ce or fi, că par o specie exotică. Când i-or fi plantat?
— Sunt smochini. Sunt aici de când am venit. Copacii nu umblă creanga. Cum o facem noi, oamenii. De colo-colo, fără astâmpăr, ne agităm, vorbim, vrem să dovedim. Asta pentru că nu avem încredere în natura noastră interioară. Și dacă vrei să știi ce s-a întâmplat, nu mă mai întrerupe.
— Bine, iartă-mă. Te ascult.
— M-am apropiat. Era întins pe spate. Transparent, sau mai degrabă translucid. Purta urmele unor mușcături. Pe picioare și pe gât. Două puncte sus, două jos.
— Știi cu cine semeni acum? Scuză-mă, dar nu mă pot abține…
— Poftim?
— Cu Demetriade.
— Care Demetriade?
— Hai să ne întoarcem, s-a întunecat. Să vezi ce o să îmi facă ăștia că te-am scos din spital…
— Care Demetriade?
__________
