Nici n-ai zice că au trecut mai bine de doi ani de la apariția volumului „Dialectica urșilor” (Casa de Editură „Max Blecher”, 2016), deoarece, la recitire, cartea are aceeași prospețime ca atunci când am parcurs-o pentru prima dată. Mergând și mai departe, cu șase ani în urmă Radu Nițescu debuta cu „gringo” (CDPL, 2012), lăsând încă de atunci o impresie foarte favorabilă. După apariția celui de-al doilea volum am și spus că „Radu are toate datele pentru a deveni (dacă nu chiar este deja) unul dintre liderii generației sale”. Acest lucru este azi o certitudine, ceea ce arată cu supra pe măsură că debutul lui la doar 20 de ani n-a fost deloc unul precipitat și prematur, dimpotrivă. Vocea din „gringo” este deja a unui poet format, stăpân pe mijloacele sale de expresie. În „Dialectica urșilor” se poate observa efortul pe care l-a depus în intervalul de patru ani dintre cele două apariții de a evacua anumite aluviuni și de a-și transforma scrisul într-unul mai limpede, mai atașant și mai puternic.

nemira.ro
[image_with_animation image_url=”1335″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1813054998722750&set=pob.100001880617453&type=3&theater”]

În ciuda acestui fapt, dacă aș pune cap la cap „gringo” și „Dialectica urșilor” n-aș ști prea bine care e unul și care e celălalt, deoarece prin amândouă volumele circulă un curent molcuț și periculos numit viață. Iar viața văzută prin ochii lui Radu Nițescu este ca un film în care ești în același timp și spectator, și actor. Radu are talentul de a te trage în lumea lui și de a-ți da senzația că de fapt tu ești cel care trăiește tot ce se întâmplă acolo, când se întâmplă. Iar când nu se întâmplă, lucrurile sunt ca în vis sau ca într-o veghe prelungită.

Stratagema autorului e simplă, iar schimbul de senzații e mereu la vedere, fără nimic abstract, abscons, lăsat intenționat sub pojghița realului. Radu parcă spune: tu-mi dai mie atenție, eu îți dau în schimb ceva frumos și cât mai apropiat de înțelegerea ta. Târgul pare destul de fair, fiindcă mesajul continuă astfel: e ca și cum tu ai trăi aici, printre imaginile astea fragmentate și alb-negru ca într-un documentar din anii `60. În fond, lumea e aceeași, numai cadrul diferă.

Ca și acum o jumătate de secol sau ca întotdeauna, există și în ziua de azi fantasme și zile în care e „liniște de se-aude cola-n pahar”. Și nu, nu e un refren blagian, o pastișă după celebrul „e-atâta liniște în jur de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. E doar un alt gen de percepție, poate de la un alt nivel, fiindcă nevoia de iubire e constantă, iar lucrurile care s-ar fi putut îndrepta între timp au luat-o de fapt la vale. „ce-mi spui tu mie, e tot mai rău/ și tot mai rău o să fie.”

Atunci cum se poate supraviețui în lumea asta sechestrată parcă într-o oală sub presiune uitată pe aragaz? Simplu: așa cum au făcut-o și cei dinainte și cum o vor face și cei de după. Amestecând un pic planurile, fragmentând realitatea ca să nu devină plictisitoare, mixând cuvintele și ajungând la un „nivel de comunicare” direct și nesofisticat, oferind empatie, primind o liminară înțelegere, pescuind din realitatea tulbure momentele fructificabile și susceptibile de a aduce un plus de joie de vivre, adică fix cam cum se întâmplă în „Dialectica urșilor”.

În ciuda prozaismului ei, poezia lui Radu Nițescu pare tot timpul străbătută de un câmp electromagnetic care îți „electrizează barba” (ca să folosesc o expresie celebră) sau îți buburuzește pielea. Desenul virtual pe care-l realizează acest câmp electromagnetic este unul de o atașantă frumusețe. Materia textuală își eliberează cu generozitate caleidoscopul emoțional, generând acele „luminițe” de seducție prin care autorul, conștient sau inconștient, își cucerește cititorul. Recuzita folosită („penarul-văcuță”, spre exemplu) e simplă și înduioșătoare. Așa cum sugeram mai sus, Radu face un exercițiu subtil de seducție, ademenindu-și auditoriul cu expresii care au un scop bine definit, anume acela de a comuta toată atenția celui sedus către actantul poetic. Iar acest actant, așa cum e el, tristuț, defensiv, pierdut parcă în lumea asta prea dură și complicată, devine în atari împrejurări unul cu care nu ai cum să nu empatizezi, mai ales când se refugiază în rememorări care par că cerșesc înțelegere și căldură umană: „Ții mâinile pe genunchi, aș vrea/ să te văd adunând racii sălbatici din răgălie,/ cât mai departe de parcurile de-aici,/ unde spre ziuă îmbobocește la băncuță tristețea,/ ne face mici și ne înghesuie unul în altul.”

[image_with_animation image_url=”1337″ alignment=”center” animation=”Fade In” box_shadow=”none” max_width=”100%” img_link=”https://www.facebook.com/photo.php?fbid=1813054998722750&set=pob.100001880617453&type=3&theater”]

„Dialectica urșilor” nu e un update la „gringo”, ci este mai degrabă acel tip de volum prin care se realizează o consolidare a statutului de poet al autorului. De la acest volum încolo putem vorbi despre Radu Nițescu ca despre un poet consacrat. Acest volum, care seamănă mai degrabă cu o plachetă, ne atrage în gravitația lui, ceea ce înseamnă că planeta textuală are un câmp magnetic capabil să-și mențină valoarea multă vreme de acum încolo. Planeta poetică a lui Radu pare formată chiar așa, din „bucățele de haos lipite cu super-glue”.

Haosul realității n-a fost însă convertit de autor într-un haos textual, fiindcă acesta a așezat „bucățile” cu pricepere și inteligență. Realitatea din volum a devenit instrumentul pe care actantul l-a manevrat subtil în demersul lui permanent de a-și seduce auditoriul și de a-l menține de partea sa. Asta pentru că Radu are nevoie de această atenție, orice defecțiune putându-i dezechilibra universul. Fragilitatea protagonistului e atât de evidentă încât dă senzația că, mișcat dintr-o parte în alta, s-ar putea sparge ca o sticlă prea subțire. Numai că ceea ce nu realizăm noi încă de la început este că această sticlă e moale  ca jeleul și poate lua forme (textuale) surprinzătoare, având avantajul de a se putea mula pe orice tip de atenție, fie ea și minim participativă.

În „Dialectica urșilor” drama trebuie împărtășită, iar confesiunea e un fel de panaceu. Ce se întoarce cu plusvaloare de la cel care ascultă are capacități vindecătoare. Dramul de înțelegere necesar hrănește țesutul amenințat de necroză, alimentează cu lichid vital psihicul emitentului. Până și misticul, redus la nivelul realității imediate, pică în banal, în ridicol, în absurd chiar, contrazicând masele de manevră: „Ce să știe Arsenie Boca despre dimineața/ asta futută a mea?” Nu știe nimic, firește. Aici nu e vorba de o înțelegere superioară, de zeul care poate mântui doar prin intermediul așa-zișilor trimiși ai lui pe pământ, ci de nevoi stringente, de întâmplări reale, de drame casnice sau de răni care dor al naibii de tare și care nu pot fi vindecate miraculos. O realitate din care nu te mai salvează nici măcar „peștișorul de aur”: „Sînt și pești care îndeplinesc dorințe și/ nu-i prinde nimeni, poate că nici nu sânt.” O lume din care „a sărit o siguranță” și în care „piticii răi din mine/ râd înfundat. E nevoie să râdă piticii/ ca să-mi concep ziua”.

Ce ne salvează dintr-o astfel de lume turbulentă, de neînțeles? Unii ar spune că evadarea într-o altă poveste, în mit, într-o istorie paralelă, care poate avea rolul de substituent, de drog subliminal. Dar dacă nu mai credem nici în asta? Dacă am căpătat cumva, din neîncredere și sastiseală, convingerea că nu mai e nimic de făcut? Atunci e ca în acel moment în care nu mai credem în Moș Crăciun și trebuie să ne căutăm un alt drum: „mowgli scăpat și jelește ursul mare și mort/ care se răcește, mi se părea de-atunci/ prosteală pe față ursul înviat și puiul de om/ care se-ntoarce în sat și se-apucă de viață”. Chiar așa: poate că ar trebui să o luăm de la capăt, să ne-apucăm de altă viață.

RADU NIȚESCU s-a născut în 1992 în București. A urmat cursurile Facultății de Litere a Universității din București. A colaborat cu diverse reviste („Poesis international”, „Zona nouă”) în care a publicat poeme proprii sau traduceri de poezie contemporană. A debutat cu volumul „gringo” (CDPL, 2012).

 gelu diaconu
[email protected]

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.