Așa cum am promis ieri, merg mai departe astăzi cu prezentarea celorlalți opt autori ale căror proze au fost incluse în antologia „16 prozatori de azi.lit”, carte apărută în 2018 la Editura Humanitas, în colecția coordonată de Andreea Răsuceanu, Humanitas 821.135.1 Scriitori Români Contemporani.

Mihai Mateiu – „debut & post”

Mi s-a părut mai mult o compunere în genul „ce-am făcut în excursie”. Nimic deosebit, nici măcar momentele tensionate cauzate de prezența Manuelei, singura fată din grup. O întâmplare povestită pe nerăsuflate și cam atât. Singura impresie care rămâne este că nu rămâne nimic după o astfel de istorisire. Poate doar aerul muntelui și senzația că ai vrea să mergi și tu cândva la cabana aia. S-ar putea să fie suficient pentru gustul estetic al unor cititori, însă eu mă mențin rezervat.

Ioana Nicolaie – „Vaca galbenă comunistă” & „Insigna cu stemă”

Încă de când am citit, acum mulți ani, volumele „Cerul din burtă” (Editura Polirom, 2008) și „O pasăre pe sârmă” (Editura Paralela 45, 2005), mi-am dat seama că am descoperit o voce distinctă în literatura contemporană. Știți senzația aia când, citind, ți se insinuează în urechea internă o voce pe care n-ai mai auzit-o niciodată? Ei bine, la Ioana Nicolaie n-a fost vorba doar de sonoritatea acestei voci, ci și de modulația mesajului, de emoția sinusoidală pe care o transmite proza sau poezia pe care o scrie. De atunci, firește, m-am pus la punct cu toate lecturile, am citit cam tot ce a publicat Ioana Nicolaie (mai puțin, recunosc, cărțile pentru copii, dar poate cândva o să îndrept această omisiune, deoarece sunt convins că merită), am și scris despre cele mai recente romane apărute la Editura Humanitas – „Pelinul negru” și „Cartea Reghinei – așa că lucrul cel mai bun pe care-l pot face în acest moment este să redau un fragment din recenzia la „Cartea Reghinei, unul cât se poate de relevant pentru proza din această antologie: „Ioana Nicolaie n-a ales calea facilă, dimpotrivă, a pornit pe cel mai complicat drum. Pot spune doar cum se văd lucrurile dinspre receptor: limbajul, care e mijlocitorul dintre vocea auctorială și acest receptor (pot fi eu sau oricine a citit cartea până la capăt), mi se pare una dintre reușitele majore ale romanului. Felul cum „sună” vocea auctorială, sau vocea narativă, dacă vreți, este incontestabil autentic. Rezultă o combinație voce auctorială-limbaj care ne dă un alt ax al cărții. Liniile de forță din jurul lui iradiază până în măduva textului  și alcătuiesc o rețea narativă – și nu spun vorbe mari – absolut remarcabilă.”

Veronica D. Niculescu – „Trezirea”

Ceea ce m-a încântat la Veronica D. Niculescu, încă de când am citit „Roșu, roșu, catifea” (Casa de Pariuri Literare, 2012), a fost fluiditatea textului. Rareori găsești în proza ei o ruptură între fraze, între cuvinte, între ipostaze sau între senzațiile pe care le provoacă. Desfășurarea narațiunii este ca râul lui Heraclit, iar aici am să forțez un pic nota: chiar dacă nu mai e același de la un moment la altul, fluidul textual poate fi recunoscut oricând, în orice punct al lui, ca aparținând Veronicăi D. Niculescu. De ce? Fiindcă în apele acestui râu prozastic trăiesc „vietăți unice”, care creează un stil inconfundabil. Nu cred că greșesc dacă afirm că stilul ei este deja un brand, o marcă ușor recognoscibilă, o recunoaștere a identității literare. Așa se întâmplă și în fragmentul din această antologie: amprenta stilistică mi-a atras în primul rând atenția, în ciuda fragmentării. Departe de a fi devenit o scriitoare canonică, Veronica D. Niculescu are deja o voce distinctă, ca și în cazul Ioanei Nicolaie, în literatura română, care o va situa (dacă nu s-a și întâmplat deja) printre cele mai importante creatoare de povești de la noi.

Cosmin Perța – „Însemnările unei fete căreia îi place supa”

Cosmin Perța este unul dintre cei mai valoroși scriitori ai generației 2000 și, cu toate că eu sunt mai degrabă familiarizat cu poezia lui – dat fiind faptul că l-am cunoscut prin intermediul ei – nu mă miră deloc că excelează și în proză, zonă în care aduce cu o ușurință de invidiat și un important filon poetic. Poți recunoaște lesne poetul și în povestirea „Însemnările unei fete căreia îi plăcea supa”, precum și propensiunea către fantast & melancolie, probată de altfel și în romanele lui. Cosmin schimbă cu ușurință registrele, fiindcă rădăcinile poetice, din care a crescut ca scriitor, alimentează întreaga literatură pe care o creează, fluidul care circulă în subteranele textuale purtând cu el cel mai important nutrient, poezia.

Bogdan Răileanu – „Rime mici”

Bogdan Răileanu are o extraordinară priză la real. Chiar dacă proza lui pare, în cea mai mare parte, un film care nu face decât să redea realitatea brută, tensiunea simțită sub pojghița acestei realități ține tot timpul cititorul aproape. Nu avem parte în „Rime mici” de o probă de calofilie, cu subînțelesuri și melancolii atașante, ci de o reproducere a lumii în toată splendoarea ei barbară, cu plictiselile, bizareria și duritatea ei. Este însă un film românesc de calitate, o combinație de Cristi Puiu & Radu Jude (dacă o fi posibil așa ceva) pe care crește un altoi puternic marca Bogdan Răileanu. Fiindcă, una peste alta, despre asta este vorba: texte puternice, lipsite de edulcorări și banalități, incizii precise, nemiloase, în viața de zi cu zi. Cu un strop de melancolie, totuși, dar una aparte, ieșită din flashback-urile apărute din când în când, ca variație, din corpul dens al textului.

Corina Sabău – „Și se auzeau greierii”

La vremea publicării acestei antologii romanul „Și se auzeau greierii” se afla, evident, în lucru. Apariția lui a repus pe tapet problema condiției femeii în societate – și aș risca aici să afirm că nu numai în comunism, ci și în democrația de după 1989. O spun fiindcă există încă o criză de percepție – într-o societate tributară, din nefericire, unor concepții care ar trebui eradicate – a problemelor cu care se confruntă femeia modernă. Corina Sabău și-a fixat acțiunea într-un timp dat, altminteri tragic și de nesuportat, însă acesta poate fi extins cu ușurință până în prezent. Între perioada comunistă, când a fost emis acel decret aberant împotriva avorturilor care a băgat literalmente în pământ sau a mutilat pe viață numeroase femei, și prezentul în care violența domestică sau violul sunt încă privite de unii ca un „dat al pământului”, pare că nu există decât unele diferențe de nuanță. Corina Sabău și-a asumat o sarcină foarte riscantă și a reușit, într-un roman redus ca dimensiuni, să aducă la suprafață esența problemei. Drame cumplite au existat în trecut și tocmai de aceea nu trebuie să uităm acest trecut, ca să nu pierdem din vedere prezentul. Ăsta mi s-a părut a fi mesajul Corinei Sabău, un mesaj transmis curajos, răspicat, prin intermediul unei literaturi de bună calitate.

Sebastian Sifft – „Fuga”

Dacă ar fi să judec in corpore fragmentele din romanele în lucru apărute în această antologie, cel al lui Sebastian Sifft mi s-a părut cel mai convingător. Este alert, impecabil scris, viu, personajele sunt conturate din doar câteva tușe, avem tot felul de relații interumane, creionate într-un mod care te face să treci cu un fel de grabă a curiozității prin toate aceste pagini în care nici măcar pasajele în engleză (mai mult decât abordabile chiar și pentru un cunoscător mediu al limbii engleze, ca mine) nu fac notă distinctă, dimpotrivă, sunt foarte bine absorbite de întreg. Pare o proză scrisă nu neapărat pe repede înainte, însă cu o „fugă” a narațiunii care pune cititorul în stare de alertă și îl ține fixat în scaun până la final. Cred că romanul care se prefigurează – pe care-l aștept cu nerăbdare – va fi unul foarte reușit dacă păstrează rețeta din fragmentul de față.

Tatiana Țîbuleac – „Accidentul”

Acest fragment „dintr-o carte în lucru” arată cât de complexă este gândirea de scriitoare a Tatianei Țîbuleac. Toate fulgurările, tăiate brusc, după un algoritm încă greu de intuit, sunt piesele de puzzle ale unui joc prozastic mult mai mare. Întregul este blurat încă de ansamblul textual destul de eterogen, care are deocamdată un singur punct coagulant, o întâmplare nefericită, un accident despre care nu știm cât de grav este și care seamănă într-un fel cu scena de început a romanului omonim al lui Mihail Sebastian. Dar dacă la Sebastian cadrul e captiv într-un halou sepia, la Tatiana Țîbuleac scena este multicoloră la propriu: victima, o artistă pe nume Mila, scăpase pe carosabil, în cădere, culorile și pensulele cu care-și realiza tablourile. Pe caldarâm s-a format o „băltoacă multicoloră”, pată de culoare care dă scenei o aparență de tragic & funambulesc. Nu știu încă – nici măcar nu inuiesc – ce se va întâmpla mai departe, dar Tatiana m-a făcut deja curios și abia aștept să aflu. Așa cum de altfel mă interesează tot ce scrie această extraordinar de talentată scriitoare, care ne-a dăruit până acum două romane de referință. Sunt convins că cel care va urma va fi cel puțin la același nivel.      

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.