Mărturisesc că până când mi-a căzut în mână volumul „Povești corecte politic de adormit copiii” (Humanitas, 2019, traducere de Felicia Mardale) numele lui James Finn Garner îmi era complet necunoscut. Aflu din succinta biografie prezentă în primele pagini ale cărții că este născut în 1939 în Detroit și că e considerat „unul dintre umoriștii percutanți ai literaturii americane”.

Trilogia Politically Correct Bedtime StoriesOnce Upon A More Enlightened Time și Politically Correct Holiday Stories (reunită în volumul pe care Humanitas l-a lansat inițial în colecția „Râsul lumii” în 2005) i-a adus celebritatea. Prima parte a acestei trilogii a avut vânzări de peste 2,5 milioane de exemplare și a petrecut 64 de săptămâni pe lista de bestseller-uri a New York Times.

Cum sunt reticent de obicei la tot ceeea ce înseamnă bestseller, mi-am spusm totuși că n-aș avea nimic de pierdut dacă mi-aș petrece câteva ore în compania domnului umorist american, mai ales că în materie de politically correctness am și eu, ca mai toată lumea de altfel, câte ceva de zis.

Ei bine, trebuie să recunosc că surpriza a fost totală. Cred că am mai spus undeva că mi se întâmplă foarte rar să râd sau, mai rău, să plâng în timp ce citesc o carte. De data asta am fost dat gata: James Finn Garner a reușit să-mi netezească ridurile încruntate de pe chip și să le înlocuiască temporar cu cele rezultate în urma unui râs sănătos.

Dacă sunteți în toane proaste sau lucrurile nu merg bine în viața dumneavoastră și aveți nevoie de o pauză, de o deconectare de la problemele serioase ale omenirii, citiți această carte și veți simți cum direct din stomac urcă spre etajul superior mai întâi un fior, o gâdilătură nevinovată, apoi, din ce în ce mai mult, un icnet dătător de hohote de râs.

Cartea lui James Finn Garner sparge barierele convenționalului, dezăgăzuiește buna dispoziție și, oricât de supărat ai fi, îți înseninează privirea. Râsul pe care ți-l provoacă este chiar „râsul lumii” (dacă e să parafrazez numele dat colecției Humanitas în care cartea a apărut inițial, în 2005). Este, dacă vreți, acel hohot universal care face „de râsul lumii” tot ceea ce ține de convenția absolută a momentului, limbajul de lemn rezultat din exercițiul de politically correctness care presupune, pentru cetățeanul obișnuit, ridicarea zilnică a unor haltere mentale prea grele pentru noțiunea simplă de bun simț și pentru acceptarea ideii că, în intenția – onorabilă, de altfel – de a face în așa fel încât amorul propriu al unor minorități sau al unor segmente speciale ale populațiilor globului să nu fie rănit fatal, există și unele exagerări care deteriorează iremediabil însăși aceste bune intenții.

James Finn Garner a mizat pe o idee pe cât de simplă, pe atât de eficace. A dat o coloratură (dacă mă pot exprima așa) politically correct unor povești celebre „de adormit copiii”, transformându-le în savuroase parodii asemănătoare cu nu mai puțin celebrele pelicule în genul „Scream” sau „Top Secret”.

În acest fel aflăm că, spre exemplu, dacă ar fi să rămânem în sfera politically correct autohtonă, pentru a nu aduce atingere, cum spuneam, anumitor „entități nevorbitoare”, ar trebui să recurgem la formule hilare precum „un flăcău cu o frumusețe peste medie” mergea pe „tovarășul său cabalin loial consumator de elemente nutritive incandescente”, în loc de ceva mai cunoscuta formulă Făt-Frumos & calul care mânca jăratec. Recunosc, față de James Finn Garner talentul meu la astfel de formulări este mult sub media generală, însă ideea de bază rezultă din acest exemplu.

Astfel, trecând în revistă povestirile alese de umoristul american, găsim perle de un hilar zgâlțâitor precum „bărbați bărboși, dezavantajați pe verticală” (cu referire la piticii din „Albă ca Zăpada”) sau, tot în aceeași poveste, cu referire la prinț, aflăm că acesta „suferea de întreruperea involuntară a activității falocentrice” (mai pe scurt spus, de impotență). Mai departe, celebrul Rumpelstilskin este „un bărbat mărunțel, cu o pălărie caraghioasă”, care este „diferit după statură”.

Apoi, modesta „colibă din bârne” în care locuiau Hansel și Gretel era „ascunsă în hățișul unui ecosistem forestier”, ca să nu mai spunem că „familia se căznea să mențină un standard de viață sănătos, întemeiat pe conștientizarea și asumarea locului pe care îl ocupa în societate”. Mergând pe firul poveștilor care ne-au încântat copilăria, mai aflăm că, spre exemplu, „Puiu’ Mic” este o „entitate galinacee” și că „Greierele și furnica” ar trebui să se numească, de fapt, „Greierele și furnicul”, iar „Țestoasa și Iepurele” e redenumită, în numele politically corectness-ului, „Țestosul și Iepurele”. De ce? Veți afla, desigur, din cartea lui James Finn Garner.

În „Prințesa și bobul de mazăre”, prințul „foarte plin de el”, pornește în căutarea unei „prințese adevărate, autentice, cu card la purtător”, pentru a putea perpetua „tirania nedemocratică” sau, cum s-ar spune, instituția monarhiei autocrate. Sigur, prințul pare a nu avea pretenții exagerate, de vreme ce „faptul că aleasa putea avea tenul mai mult sau mai puțin pigmentat, că era dezavantajată pe verticală sau pe orizontală, plăcută din punct de vedere estetic sau cu fizionomie diferită, chiar nu avea nicio importanță”. Anumite particularități trebuie acceptate, desigur, pentru a nu leza unele categorii și a nu depăși limitele impuse de principiile politically correctness-ului.

Iar deformările, aberante pe fond, dar foarte hazlii și cu un potențial de ironie nelimitat, merg până acolo încât „Mica Sirenă” este redenumită „micuța entitate sireniană”, iar, pentru a da și un plus de sexualitate adecvat la istorisire, întru condimentarea adecvată a poveștii, avem și o hilară propunere de amor: „Hei, păpușă, vrei să depunem niște icre împreună?”.

În povestirea „Țestosul și iepurele”, brava broască țestoasă i se adresează urecheatului cu apelativul „prietene cu abilități de velocitate”, iar undeva mai jos, când lucrurile se complică, avem și un fel de revoltă în timpul căreia asistăm la acțiunea „forțelor musculoase de intervenție” care într-un final au arestat „57 de animale acuzate de manifestări exagerat de entuziaste”.

Nu știu dacă James Finn Garner are tendința de a se „manifesta exagerat de entuziast” în timp ce ascultă o glumă sau un banc. Intuiția îmi spune că e, totuși, un mare mucalit care-și râde în barbă gândindu-se la milioanele de oameni amuzați de butadele lui pseudo – politically correct.

Trebuie adăugat faptul că acest volum are calitatea rară de a-și face cititorul să treacă prin stări contradictorii de la o pagină la alta. Dacă, după un râs sănătos, după serii succesive de „manifestări exagerat de entuziaste” sau de zâmbete condescendente buna dispoziție vă va fi redusă la o ușoară tristețe, care vă va face să cădeți pe gânduri, ei bine, acest lucru n-ar trebui să vă mire prea mult.

James Finn Garner are, într-adevăr, talentul de a atrage atenția, printr-o metodă delicioasă, asupra unor lucruri „neconforme”, care depășesc principiile „sănătoase la cap” ale lumii, punîndu-și într-un final cititorii în situația inevitabilă și irezistibilă de a izbucni în râs.

În mod subtil însă ne strecoară în suflet și virusul îndoielii, iar acesta ne invadează din când în când, neutralizându-l, centrul nervos al bunei dispoziții și ne inoculează, ca în râsu’-plânsu’, o irepresibilă tristețe. Chiar așa să fi decăzut lumea în care trăim? Chiar am ajuns în situația ca, pentru a nu crea anumite inconveniente persoanelor cărora li s-ar putea aduce atingere prin cine știe ce formule „învechite”, să trebuiască să-i rescriem, spre exemplu, pe Dickens sau pe Mark Twain (lista e mult mai lungă, vă asigur)? Se pare că, din nefericire, cam așa stau lucrurile în capul „înțelepților vremii”.

Radu Paraschivescu, Horia Ghibuțiu & Cătălin Striblea

Pentru că, din motive personale, nu am reușit să scriu cronica evenimentului în cursul căruia a fost lansat volumul lui James Finn Garner (au fost prezenți atunci la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în calitate de invitați, Radu Paraschivescu, Horia Ghibuțiu și Cătălin Striblea), am să închei recenzia de față cu una dintre intervențiile lui Radu Paraschivescu, pe care o consider mai mult decât relevantă și care, sunt convins, vă va ajuta mult mai mult decât am făcut-o eu în demersul de a vă convinge să cumpărați și să citiți această carte neobișnuită și, aș adăuga, cât se poate de necesară celor cu „toate țiglele pe casă” (pentru amuzament) și, bineînțeles, celor care cred că politically correctness-ul trebuie dus până în pânzele albe (pentru o eventuală reconsiderare a poziției).

Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu

„Lansăm nu doar o carte, ci și o discuție despre un curent, unii îi spun flagel chiar, care se cheamă corectitudinea politică și care a început să circule și pe la noi de o bună bucată de vreme. (…) Garner e fabulos și publicul american a fost primul care a constatat lucrul ăsta, pentru că acest volum «Povești corecte politic de adormit copiii», primul volum dintr-o trilogie, s-a vândut în două milioane și jumătate de exemplare. A fost un succes extraordinar.

Cred că prejudecata e una, și sigur ea merită amendată la timp, nu doar prin declarații, însă corectitudinea politică este ceva mai mult decât o prejudecată. E un mod de a castra exprimarea, or asta de obicei duce la lucruri neplăcute. E ca și cum ai lua un minunat nud, o statuie, și i-ai pune o frunză de viță-de-vie. S-a terminat cu statuia respectivă, iar frunza aceea abia ea este pornografică.”

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

1 Comment

Write A Comment