Lavinia Braniște este o scriitoare extraordinară, însă romanul „Sonia ridică mâna” (Editura Polirom, 2019) nu este unul extraordinar. Aș putea spune doar că este unul pasabil, și asta cu indulgență, fiindcă e greu de crezut că cineva care cunoaște bine tot ce a scris Lavinia până acum nu reușește să vadă că lucrurile se tot repetă, că avem de-a face cu aceeași poveste fărâmițată în alte numeroase povești, cu eterna eroină ostracizată de toată lumea, de societate, de parteneri, de prieteni, de colegi de serviciu, de șefi mai mari sau mai mici, de rude și așa mai departe.

Eroinele propuse de Lavinia Braniște se află într-o continuă căutare de sine, cu toate bâjbâielile și eșecurile aferente, fie că e vorba de recurentele stări contradictorii, aproape fără ieșire, care le pun în situații conflictuale, deși nu sunt naturi conflictuale (autoarea ne atrage atenția peste tot asupra acestui fapt), fie că e vorba de aceeași autoreferențialitate mămoasă, de aceiași ochi care observă lumea fără acuitate obiectivă și raportată mereu la o realitate excesiv subiectivă. Știu, omul este un animal subiectiv, însă în cazul Laviniei Braniște personajele feminine din cărțile ei trăiesc într-o perpetuă lume ideală, care obiectiv nu există și care, din nefericire, creează iluzia unui halou din care se pare că nu pot scăpa.

Această lume este inventată pentru a o justifica pe cealaltă, aia reală, care contează, și pentru a aduce în fața cititorului o motivație pentru eșecurile de care toți, în afară de personajele respective, sunt vinovați. Personajele astea par că spun tot timpul, domnule, eu am încercat să fac ceva, dar totul mi se împotrivește. Concluzia: ea e fundamental bună, dar nu reușește în viață din cauza forțelor potrivnice, rele, care i se opun. Nu e nimic de făcut în legătură cu asta, nici măcar lupta pe mai multe fronturi, așa cum se întâmplă și în „Sonia ridică mâna”. De ce? Fiindcă bătălia e pierdută din start și resemnarea subsecventă se așterne pe numeroase pagini care au aerul unor confesiuni cu lacrimi în ochi și cu capul sprijinit pe umărul celui care ascultă.

Mi s-a părut, așadar, mai degrabă un conflict interior, fiindcă în aproape toate acțiunile ei Sonia doar mimează expunerea, acel gen de exhibiționism care ne pune în tot felul de relații cu exteriorul și cu lumea care-l populează. În realitate e retractilă (a se înțelege neconflictuală), e prevăzătoare, e abilă în modul în care manipulează cititorul (care e luat adesea ca martor), inducându-i acestuia ideea că ea face parte dintre cei buni (the good guys) și că toți ceilalți încalcă principiile după care ar trebui să se trăiască.

Principiile astea sunt într-adevăr bune, la modă, cool (ca de exemplu nu beau limonada cu paiul de plastic, fiindcă poate ajunge în ocean și implicit în nasul unei țestoase, ceea ce e adevărat în principiu), însă aplicarea lor, cel puțin modul în care o face Sonia, îi pune pe ceilalți în posturi adesea jenante și dă naștere la scene cu potențial conflictual.

Pe de altă parte, e mereu nemulțumită de ea – dar ducând exercițiul autocompătimirii până la sațietate – mereu în posibil conflict cu ceilalți, cu toți aproape, în afară, să zicem, de Dani, care e gay și pare acel tip de prieten de sex masculin care o înțelege, o ajută mereu și care, de reținut, nu o poate atrage într-un gen de relație care implică sexul. Sigur, și cu Dani vor fi probleme, dar ni se dă de înțeles că totul, până la urmă, o să fie cool între ei.

Sonia mimează tot timpul un fel de political correctness, însă nu face din asta o ideologie personală, ci doar respectă, cum spuneam, la un nivel minimal, câteva principii. Să nu arunci chestii pe jos, să ai o atitudine corectă față de feminism, să nu bei limonada cu paiul, să respecți opinia celuilalt, să nu deranjezi prea mult, să fii prevenitor și așa mai departe. Toate bune și frumoase, însă lucrurile sunt împinse până acolo încât se repetă maniacal, iar Sonia eșuează cumva în (cam) insipide ședințe de psihoterapie, care mai mult complică lucrurile decât le rezolvă.

E genul de personaj ale cărui deprinderi pot fi găsite și în povestirile din „Cinci minute pe zi”, și în cele din „Escapada”, și mai ales în romanul „Interior zero”. Totul se complică acolo unde , în fond, lucrurile ar trebui să aibă rezolvări simple. Sonia primește un job, care i-ar putea aduce bani frumoși: să scrie un scenariu care să le includă pe Zoia Ceaușescu și pe mama ei, zgripțuroaica Elena Ceaușescu.

Neavând practic experiențe personale din comunism, Sonia mizează pe cercetare și pe cei care i-ar putea aduce un plus de informații. Numai că intervine din nou tendința maniacală de a absorbi totul, exhaustiv, deși i se cere un scenariu simplu, care să presupună, nota bene, conflict, ceva scandal, o zonă tabloidă, care dă bine la mase. Sonia vrea însă autenticism, iar de aici totul pare ca în „Castelul” lui Kafka: pe măsură ce obiectivul pare mai aproape, el de fapt se îndepărtează constant. E limpede că Sonia nu va ajunge niciodată la „castel”. Scenariul rămâne un fel de draft care se adaugă eșecurilor aferente: viața personală cam praf, instabilitate locativă, posibilă singurătate dizolvantă.

În fond, Lavinia Braniște aplică în „Sonia ridică mâna” o formulă pe care o cunoaștem. Rețeta pe care ne-o propune este, în fond, una simplă, bazată probabil în mare parte pe extrase din viața personală. Nu e nimic rău aici, toți facem așa. Problema devine un pic altfel din momentul în care literatura simplă, deloc ușor de scris, devine una simplistă și repetitivă. De aici și senzația că s-a instalat o manieră din care e cam greu de ieșit dacă nu ai alte și alte experiențe de viață pe care să le transpui în ceea ce vrei să scrii. O acumulare în acest sens nu ar strica deloc. Numai că asta presupune timp, iar timp nu are nimeni în zilele noastre.

Sonia poate fi, în fond, oricare eroină din celelalte cărți ale Laviniei Braniște. Personajul nu se schimbă, relația acestuia cu lumea nu se schimbă, însăși lumea pare încremenită în aceeași paradigmă. Doar mobilul acțiunii e altul, deși se consumă într-un decor reșapat: chirii în locații bizare, chiar insalubre, mutări succesive la tot felul de adrese, trambalarea epuizantă cu sacoșe și genți pantagruelice, plus mizeria existențială aferentă pe care toate aceste episoade ne-o sugerează.

În punctul ăsta ni se bagă în față un alt motiv al alienării, însoțit de același perpetuu alint, de aceeași inenarabilă deja autocompătimire: relația cu rudele, la care se refugiază temporar. Reținerile Soniei, care face eforturi sisifice, în virtutea unui bun-simț înnăscut, de a evita orice confruntare, sunt de fapt mijloace de a ne arăta cât de corectă e ea, că are mereu dreptate și că dacă lumea, care nu se ridică la nivelul ei de înțelegere, ar face un minim efort, lucrurile ar sta mult mai bine. Ergo, nici conflictele interioare n-ar exista sau ar fi la un nivel mult mai suportabil. Ergo 2, oricine altcineva e de vină în afara Soniei.

Sonia are aerul că întreaga lume conspiră împotriva ei ca să o facă să se simtă mizerabil. Chiar dacă nu este întru totul adevărat, așa cum ne dăm seama, fiindcă mai există și oameni înțelegători, cumsecade, pe lumea asta (vezi episodul cu sticla de vin din supermarket) Sonia pare că își dorește, la limita masochismului, să-și alimenteze angoasele și disperarea. Deși nu îi place să se simtă mizerabil, adoră să se simtă mizerabil doar pentru a demonstra o dată și încă o dată că e o persoană corectă și neînțeleasă. Adoră, de fapt, să fie nefericită și inventează situații din care nu are cum să iasă bine.

Ca să nu termin cronica în cheie negativă, deși ar mai fi multe de spus, trebuie să remarc că singurul personaj care mi s-a părut autentic în roman a fost bunicul fost securist. În momentul în care romanul alunecase aproape ireversibil pe panta autocompătimirii, intervine această „fosilă comunistă”, care trage după ea istorii atroce și care are secrete cumplite, inavuabile.

Mi-a adus aminte de un alt personaj reușit, Septimiu Făcăleanu din romanul „Sindromul Stavroghin” al Alinei Pavelescu. Bunicul Soniei, la fel ca fostul milițian Septimiu Făcăleanu, trăiește un fel de redempțiune cu ajutorul căreia vrea să șteargă păcatele trecutului. Numai că vechile tare comportamentale ies la suprafață ca uleiul deasupra apei. E dur, avar și nesimțit. Convertirea târzie la o credință care atinge pe alocuri fanatismul nu poate efasa un trecut încărcat de vinovății.

În acest punct Lavinia Braniște dovedește că este o scriitoare extraordinară. Bunicul salvează întru câtva construcția romanescă, însă printre rânduri rămân foarte multe restanțe. Sunt convins că acestea vor fi recuperate la următoarea carte.

Sursa foto Lavinia Braniște: https://www.bookaholic.ro/interviu-lavinia-braniste.html       

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.