Rolf Bossert s-a născut pe 16 decembrie 1952 în Reșița, ca fiu al lui Alice și Emil Bossert. Între 1959-1971 a urmat cursurile școlii generale și medii la liceul „Diaconovici-Tietz” din orașul de baștină, după care a făcut studii de germană și engleză la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București (1971-1975).

După absolvire, Rolf Bossert a fost repartizat ca profesor de limba germană în orașul Bușteni, unde a profesat în perioada 1975-1979. A debutat în 1971 în revista Neue Literatur din București, cu poemul Poveste japoneză. În 1979 a primit Premiul pentru Literatură al UTC, în 1980 Premiul „Ileana Cosânzeana” pentru carte de copii, iar în 1982 premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor.

Între 1979-1981 Rolf Bossert a activat ca instructor cultural și organizator de programe la Casa de Cultură „Friedrich Schiller” din București. Din 1981 a lucrat ca lector/ redactor la Editura Meridiane, iar din 1982 la Editura Kriterion. A făcut parte din „Grupul de Acțiune Banat” (Aktionsgruppe Banat), un cerc de prieteni și scriitori în care mai activau Richard Wagner, William Totok, Johann Lippet, Gerhard Ortinau, Ernest Wichner, Albert Bohn, Werner Kremm, Anton Sterbling, lor alăturându-li-se și Herta Muller.

Grupul a existat, potrivit spuselor lui Ernest Wichner din prefața volumului „La început a fost dialogul. Grupul de Acțiune Banat și prietenii” (Polirom, 2013, antologie de Corina Bernic și Ernest Wichner, traduceri de Michael Astner, Nora Iuga, Corina Bernic și Alexandru Al. Șahighian) din vara anului 1972 până la începutul toamnei lui 1975.

Grupul a intrat în atenția Securității, după lichidarea acestuia Rolf Bossert devenind membru al Cenaclului literar din Timișoara „Adam Muller – Guttenbrunn”, la care au aderat, după 1977, și cei din Grupul de Acțiune Banat. În primăvara lui 1981, Rolf Bossert și prietenul său, Klaus Hensel, „au fost snopiți în bătaie, pur și simplu din senin, când ieșeau de la restaurantul scriitorilor. Rolf Bossert s-a ales cu o dublă fractură de mandibulă”, mărturisește Gerhardt Csejka în antologia „Rolf Bossert – Stau pe treptele vântului” (Institutul Cultural Român, 2008).

În 1984 Rolf Bossert a depus cerere de emigrare, iar din acel moment i s-a interzis dreptul la publicare și nu a mai fost primit la niciun loc de muncă. De asemenea, i-au fost confiscate manuscrisele, acestea fiindu-i înapoiate cu puțin timp înainte de a părăsi România. Pe 24 decembrie 1985 Rolf Bossert înpreună cu soția, Gudrun, și cu cei doi fii, Frank și Klaus, au emigrat în Germania.

Pe 2 februarie 1986, Rolf Bossert i-a împărtășit lui Adam Seide „proiectele sale literare”. Voia să-și adune într-un volum de poezie o selecție de texte și să alcătuiască „o carte-manuscris” cu mai multe texte de proză scurtă.

Nimic nu părea să anunțe întâmplarea tragică de pe 17 februarie 1986. În acea zi, la doar șase săptămâni de la emigrarea în Germania, Rolf Bossert a sărit de la o fereastră a etajului doi al căminului de azilanți din Frankfurt am Main, în care era găzduit împreună cu familia.

Pe 1 mai 1989, Roland Kirsch a fost găsit spânzurat în baia din apartamentul său din Timișoara. Ei sunt cei doi prieteni dispăruți în condiții neelucidate pe care Ernest Wichner îi pomenește în prefața volumului „La început a fost dialogul. Grupul de Acțiune Banat și prietenii”.

Herta Muller

„Fără acești prieteni n-aș fi suportat represaliile. Mă gândesc azi la ei. Precum și la cei îngropați în cimitire, pe care Securitatea română îi are pe conștiință” a spus Herta Muller în discursul din timpul banchetului oferit cu ocazia decernării Premiului Nobel.

Notele biografice au fost preluate din volumele amintite mai sus și de pe Wikipedia. Poemul de mai jos face parte din antologia „Rolf Bossert – Stau pe treptele vântului” (Institutul Cultural Român, 2008).

Să suporți clinchetul sticlelor de lapte dimineața

Cum ar vorbi noaptea
cu mine, vârându-și oscioarele
pline de griji
în urechea mea:
șoapte blânde,
proprii peștilor de cerneală, voi sepii.

Dar eu n-am casă.
Picioarele mele dorm
prin viaducte.
La mile distanță de mine trăiesc,
risipiți prin țară, fiii mei.
(Scrisul stângaci din scrisorile lor, moment
de respiro al cenzorilor.)

Prea mică
mi-e mâna crescută din cap,
întinsă unui palid crepuscul.

Asprime a unghiei, suportă, tu,
cuvântul bun de scos ochiul
acestei obraznice zile de ziar.

(24-27 decembrie 1980)

Foto featured credit: https://moldova.europalibera.org/a/24795844.html
Foto credit Herta Muller: https://www.goodreads.com/author/show/134980.Herta_M_ller

Patreon - O mie de semne

Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment