William Butler Yeats s-a născut pe 16 iunie 1865, „nu departe de Dublin, într-o veche familie protestantă”. Am să citez în continuare din prefața semnată de Mihai Miroiu la antologia „Versuri”, apărută în 1965 la Editura pentru Literatură Universală, traducere de Aurel Covaci.

„Cel mai mare poet liric al Irlandei s-a bucurat de timpuriu de satisfacțiile pe care le oferă cultura și tovărășia artei. John Butler Yeats, tatăl, om de o subtilă și elegantă cultură, care se îndeletnicea cu pictura, și-a îndrumat fiul pe calea lecturilor pline de făgăduințe din Shelley, Keats, Blake, Morris și Rosetti. Mama, mai puțin atrasă de literatură, era o neîntrecută povestitoare, care destăinuia neobosit tâlcurile vechilor basme celtice.

După terminarea școlii primare, William se înscrie la o școală de artă din Dublin, însă progresele sale în domeniul picturii nu sunt de natură să încurajeze pe eruditul și bine intenționatul său tată. În schimb, tânărul cochetează devreme cu muzele, dar primele sale stihuri sunt atribuite înrâuririi lui Shelley, Spenser și, poate, Morris.

Familia Yeats se mută în 1887 la Londra. Ne aflăm în pragul deceniului consemnat de istoriile literare sub numele de „The Yellow nineties”. Sunt anii apariției celebrelor Yellow Book, The Savoy și The Century Hobby Horse, care au făcut cunoscute numele lui Lionel Johnson, Ernest Dowson, Arthur Symons, Theodore Wratislaw, anii reuniunilor literare ale The Rimers Club.

După ce publicase câteva culegeri de povestiri populare irlandeze, editase Cărțile profetice ale lui Blake și colaborase cu versuri la diferite reviste, Yeats își vede numele pe un volum de versuri The Celtic Twilight (1888). Atras de atmosfera creatoare și mai cu seamă de devotamentul pentru artă al poeților „Generației tragice”, Yeats li se alătură, închegând cu ei prietenii utile.

Tematica operei sale de început capătă un caracter cu precădere irlandez o dată cu poemul Peregrinările lui Usheen. Acestuia îi urmează, în 1893, a doua culegere de poeme, intitulată Trandafirul, apărută odată cu piesa Contesa Catleen.

Așadar, Yeats și-a început cariera literară ca romantic tardiv și prerafaelit (…). O dată cu apariția volumelor Vântul printre trestii (1899) și Umbre pe ape (1900) se întrezăresc drumuri noi, pe care Yeats purcede cu îndrăzneală. În cea de-a doua fază a activității sale, poetul își îndreaptă întreaga atenție spre viața interioară, concentrându-se asupra temelor vizionare.

Când, prin 1903, Yeats își revizuiește arsenalul poetic, într-un mod care avea să-i trezească interesul lui Ezra Pound, el pare că pătrunde și se încadrează în spiritul secolului ce începe. Volumul În cele șapte păduri (1904) cuprinde poeme concepute tot în manieră simbolistă, însă cu o schimbare ușor perceptibilă.

Particularizând, poetul începe să se adreseze nemijlocit oamenilor. Acest lucru apare și mai clar în poezia Pace din volumul Răspunderi (1914), apărut în ajunul primului război mondial.

Ceea ce caracterizează creația lui Yeats de după 1914 este o remarcabilă întrepătrundere a atitudinii poetului cu faptul social, întrepătrundere care își află cu greu asemănare în poezia engleză modernă. Partea cea mai durabilă a operei sale este cuprinsă în volumele Lebedele sălbatice la Coole (1919), Michael Robartes și dansatoarea (1921), Turnul (1928) și Scara în spirală (1933).

Poemele cuprinse în ciclurile Cuvinte pentru muzică, poate…, O femeie tânără și bătrână și în volumul Ultimele poeme pot fi socotite drept cea mai mare izbândă artistică a poetului în căutarea unei persona sau măști. Metoda folosirii măștii sau a unei persona nu este nouă; ea apare, de pildă, în monologul dramatic al lui Browning, este folosită de Ezra Pound și mai apoi de T.S. Eliot.

În omagiul închinat lui W.B. Yeats, la moartea acestuia, în 1939, T.S. Eliot spunea: „Sunt poeți ale căror poeme pot fi judecate mai mult sau mai puțin izolat, pentru a comunica experiență și a delecta. Sunt alții însă a căror poezie, împărtășind în egală măsură experiență și desfătând, are o însemnătate istorică mai profundă. Yeats făcea parte dintre aceștia. El a fost unul dintre acei poeți, puțini la număr, a căror viață se confundă cu istoria zilelor noastre, care sunt o părticică de nedespărțit din conștiința epocii noastre ce nu poate fi înțeleasă fără ei.

Pelerinul

Eu patruzeci de zile-n post, cu zer și pâine-am stat,
Sătul pahare să ciocnesc cu fete-n zdrențe sau brocart,
Cu rustică maramă-n cap sau șal frumos de la Paris…
Ce-i bun în fete, oare, când doar atât mi-au zis:
O fol de rol de rolly O?

Spre sfântul ostrov Lough Derg mi-am pus piciorul eu
Și din adânc de suflet rugatu-m-am mereu.
Peste-un moșneag în ostrov am dat – și-ntreaga zi
Rugatu-m-am zadarnic… El doar atât rosti:
O fol de rol de rolly O.

Toți știu că morții lumii zac înjunghiați pe-aici.
În darn își strigă mama pe-aici copiii mici,
Căci ei se destrămară în foc de Purgator.
Eu le-am vorbit – și-atâta a fost răspunsul lor:
O fol de rol de rolly O.

Pe când pluteam cu luntrea, o neagră zburătoare
Ba se-nălța-n văzduhuri, ba se-afunda în mare.
Și-o veșnică-ntrebare pe buze-mi adăsta…
Luntrașul îmi răspunse, vâslind mereu, așa:
O fol de rol de rolly O.

În cârciumă-s acuma… Mă sprijin de-un perete.
În zdrențe sau brocarturi, veniți, femei și fete!
Veniți cu fanți alături, cu ifos și perdaf.
Căci știu o vorbă care pe toți îi face praf:
O fol de rol de rolly O!

16 morți

Tăifăsuiam mai înainte
Ca ei să fi murit…
Dar cine poate ține minte
Ce-i bine, rău, ursit,
Când dau poruncă oseminte
Ce este de vorbit?

Cuminte țara ni se cere
Până sunt nemții zob…
Dar ne convinge, ce putere,
Când Pearse e morții rob
Și-i surd și fără de vedere
MacDonagh – os și ciob?

Au cum visați că v-ascultară
Fără urechi, de jos.
Cu noii soți de soartă-amară
Dintr-un mormânt mâlos?
Că-n vorbă ni se-amestecară-n
Taifas de os cu os?

Bătrâna cruce de piatră

O, minte-un om de stat, știind
Pe dinafară totul.
Un ziarist, mințind sfruntat
Își vâră-n toate botul.
Deci lasă-l numai pe vecin
Să-și deie astăzi votul,
                           Spuse omul cu plastron aurit
                           Sub bătrâna cruce de piatră.

Căci vremi ce-au fost și vremi ce-or fi
Din smârcuri se încheie;
Nu poți zări un fericit
În proștii de pe-alee:
Prostia s-a topit în Fast
Și nu știi cine ce e,
                         Spuse omul cu plastron aurit
                         Sub bătrâna cruce de piatră.

Mă scapă însă-actori afoni
De spleenuri și migrene,
Spunând că omenește e
Să mi te umfli-n pene,
Fără-a gândi ce ochi privesc
În jurul marii scene,
                          Spuse omul cu plastron aurit
                          Sub bătrâna cruce de piatră.

Foto credit W.B. Yeats: https://www.poetryfoundation.org/poets/william-butler-yeats

Patreon - O mie de semne
Author

Scriu poezie, proză și, din când în când, despre cărțile pe care le citesc. Pasionat de istoria Bucureștiului. Reporter și fotograf de ocazie. Mă consolez cu Pink Floyd.

Write A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.